Filosofie sau poți să pleci

Sunt un tip foarte narcisist si egocentric în zilele mele bune... Am făcut totul de aici să fie despre mine, fără doar și poate. Chiar și acum, când vreau să spun că am scris destul despre persoana mea și mă voi referi la altceva, sau pur și simplu vreau să mă scuz, tot ajung să vorbesc despre mine... Tipic.

Revenind la topicul "non-Alex", avusesem în ultimele zile multe discuții pe tema iubirii, cu persoane variate, unele pe care le cunosc bine, pe altele nu, personal sau nu, dar pe care îi consider mai mult sau mai puțin prieteni. Și bineînțeles că s-au schimbat foarte multe impresii, tema iubirii meritând încadrata pe deplin, alături de cea a filosofiei, a politicii și a religiei, drept teme pe care le poți aborda cu zecile de ore și tot să nu ajungi la un consens, fiind infinite prin motive pro și contro, de ambele părți. O adevărată bătaie de cap, ce să mai... 

Astăzi reușisem să am o discuție și cu prietenul meu cel mai bun, un tip cu un caracter sobru-meditativ, un filosof autentic în ochii mei, și ajunsesem, după discuții și discuții interminabile despre ce făcusem în ultimele luni, și la acest subiect delicat... Nu atât discuția în sine, cât tema, dar și câteva argumente m-au pus serios pe gânduri cu privire la unele lucruri...

În primul rând, de câte ori ai iubit cu adevărat? Și nu mă refer la obsesii, crush-uri sau doar pasiuni pentru cineva, ori acea atracție fizică superficială ( după cum spunea o prietenă bună, "trupul te atrage, dar mintea te face să rămâi sau nu" ). Prin urmare, dacă tragi o linie, de câte ori ai iubit cu adevărat? De câte ori te-ai pus ( sau mai bine spus, te-ai pus vreodată ) pe planul secund când venea vorba de ceva? De câte ori ai fost dispus să te sacrifici fără niciun regret pentru o anumită persoană, fie că a fost să fie lângă tine, sau soarta te-a îndepărtat și mai mult fizic, dar te-a apropiat și mai mult psihic? Ai avut vreo depresie în urma unei astfel de iubiri? Câte luni întregi ți-a luat să te refaci după aceste pierderi masive de sentimente? Câte lacrimi ai vârsat după aceasta? Sunt niște întrebări pe care ți le poți pune adesea, să vezi cât de mult "ai trăit" cu adevărat sau din contră, dacă se merită să fii trist după o persoană care a dat sens vieții tale și apoi a plecat, cu tot cu ea...

Nu în ultimul rând, este normal ca după aceea să nu te mai îndrăgostești, sau cel puțin să îți închizi inima, exact cum închizi calculatorul atunci când mergi să dormi, spre exemplu. Nu spun că este ceva sănătos, poți pierde multe, poate chiar persoane ce te meritau și care te puteau face fericit, persoane ce credeau în tine când nici tu nu mai făceai asta... Poți pierde prieteni, poți răni oameni, și vei vedea că nu rezolvi nimic, oferi doar un repaus sufletului pentru a-și cicatriza rănile, dar tot va fi sensibil, iar la fiecare înțepătură sau sentiment totul se poate deschide, poți pierde totul într-o clipă, cum nu ai crede... Din păcate, așa este viața, nu ai ce face... Când îți rupi un picior sau o mână, chiar dacă nu pe moment, dar în timp vei vedea că este mai sensibil/ă, și orice șoc puternic îți poate întoarce toată durerea, întreită... 

Pe această tema, Tudor Chirilă avea un citat care mă marcase la un moment dat... "Cred că inima mea este închisă pentru renovare. Nu mai încercați. Lucrătorii se mișcă greu, românește. Fură la materiale, sunt leneși. Nu știu cât va dura..."

În fine, am încercat să nu îl fac despre mine, nu știu cât am reușit. Asta rămâne la aprecierea voastră... Încercând să schimb aerul, imaginea următoare se adresează tuturor care are o zi proastă... :)