5 Singur, dar nu chiar singur

Se așternuse liniștea. Deși fiecare era foarte cufundat în gândurile lui, Dan la versurile acelei piese, iar tânărul la acea fată pentru care a scris acel cântec, se părea că doar norii amenințări de ploaie ce păreau să revină peste micul oraș de la poalele Tâmpei avea să îi trezească pe cei doi. Dan a fost primul care a luat cuvântul, serios încurcat de această turnură neașteptată pe care au luat-o lucrurile:
"- Omule, eu trebuie să plec. Poate nu mă prinde ploaia până ajung în local."
"- Sigur. Mai vorbim și cu altă ocazie. Chiar mi-a părut bine să te văd."
"- Și mie. Data viitoare, poate reușim și să cântăm ceva."
"- Poate..."

Dan plecă imediat fără să se uite înapoi, grăbit de condițiile atmosferice. Tânărul rămase singur pe bancă, gândindu-se dacă să se întoarcă acasă ori să își găsească o altă ocupație, din moment ce somnul îi fusese deja sustras. Însă pe o asemenea vreme urâtă, ce puteai să faci?
Picăturile de ploaie ce cădeau necontenite aveau să aleagă pentru tânăr, căci rămânea un singur lucru de făcut în această circumstanță: să meargă într-un local și să piardă vremea. De foarte mult timp dorea să fie doar el, cu paharul de alcool în față și cu pachetul de țigări pe masă, nestingherit de nimeni... I se părea atât de fain să meargă singur, însă parcă această zi nu era cea mai potrivită pentru un asemenea lucru.

Neștiind exact la cine să apeleze, își aminti vag de o prietenă ce frecventa foarte des localurile, și probabil chiar și în acel moment se afla într-unul, astfel încât a ales să își încerce norocul. În timp ce își fuma țigara tastase repede un mesaj ce cuprindea un salut și o întrebare, apoi își continuă procesul de nicotinizare. Răspunsul nu se lăsă mult timp așteptat. Acea prietenă era într-un local, și chiar îl invitase din proprie inițiativă. 

Singurul lucru la care trebuia să aibă grijă tânărul erau sentimentele prietenei lui, întrucât avuseseră ceva lucruri în trecut care nu trebuiau reproduse...

Va urma

4 Oare de ce?

Ultimul acord încă rezona cu putere după terminarea cântecului. Cred că niciodată nota La nu se simțise atât de profund, încât nu era deloc nevoie de un cuvânt care să descrie starea lucrurilor ce se întâmplaseră, ori a sentimentelor pierdute în van.
Dan încă nu spusese nimic, se gândea că în acel moment cuvintele nu își mai aveau rostul. Tânărul, în schimb, devenise și mai cufundat în gânduri. Dădu chitara deoparte și scoase pachetul de Marlboro, apoi își aprinse una. De fiecare dată când fuma devenea altcineva, un străin foarte sumbru, își pierdea orice urmă de veselie copilărească, nu rămânea decât un om foarte matur, îmbătrănit de problemele pe care le avea și pe care le aducea înapoi printr-un singur fum de țigară. Astfel încât tânărul luă poziția de apărare, fumând ca și cum era singur, într-un loc uitat de lume, și nu în centrul orașului.

Era deja în lumea lui. Dar nu în acea lume caldă pe care toți o doresc... Nu, nici pe departe. Era în acea lume moartă, lipsită de sentimente, în care nu exista decât durere. Se gândea la ea... după atâta timp, încă se gândea la ea. Probabil că nu o detesta așa de mult precum și-ar fi închipuit...

Ea... Era o fată foarte frumoasă, cu cei mai frumoși ochi, unii ce îți puteau însenina ziua chiar și atunci când nu voiai sau te aflai departe de fericire. Avea cel mai luminat zâmbet, cea mai curată privire, pentru că acel zâmbet cunoscuse din plin durerea, iar nimic nu este mai frumos decât o rază de lumină pe un cer întunecat de nori.
Sentimentele ei păreau într-adevăr curate, era genul de persoană în mâna căreia să îți lași întreaga viață, știai că va avea grijă de ea. Și el a făcut-o... Una din greșelile asupra căreia nu putea reveni, își încredințase întreg sufletul ei, se gândea că va fi responsabilă. Dar nu a fost... I-a lăsat inima lui, dar la prima ocazie aceasta i-a amanetat-o pe nimic.

Poate că exista o explicație, dar poate că nu... Nu înțelegea nici el concret unde s-a produs ruptura, când toate mergeau atât de bine... Știa ce simțea pentru ea, și-a pus tot sufletul în acea relație, ba chiar poate că împrumutase și de la Divinitate pentru a avea cu ce să completeze vidurile, sau locurile incomplete... Știa prin ce trecuse și ea, cu câte s-a luptat, ce piedici i-a pus și ei viața, cât de greu s-a ridicat... dar acum, întrebarea care poate niciodată nu îl va mai lăsa să doarmă noaptea cum trebuie: dacă ea avusese o viață atât de grea, DE CE A TREBUIT SĂ I-O FACĂ ȘI PE A LUI UN IAD?

3 Până nu e prea târziu

 Poţi şterge şi pozele noastre împreună,

 Poţi spune că dragostea ta a fost o minciună,

 Poţi spune că ai ales în grabă,

 Că nu am fost potrivit să îţi petreci cu mine o viaţă întreagă.

 Poţi face toate astea fără pic de milă,

 Ştii că nu am avut nici măcar o vină,

 Orice ai face, amintirile rămân, şi dor,

 Sper că dormi bine noaptea, bine, pentru amândoi.

Distrugătoare de suflet,

Manipulatoare de zâmbet,

De tot ce e frumos,

Laşi în urmă doar un gol dureros...

Întoarce-te de unde-ai plecat

Îl mai ştii pe cel lăsat îngândurat

Fără o vorbă hotărâtoare,

L-ai lăsat nedumerit, cu o dilemă mare,

Cu o dilemă răvăşitoare…

Sunt blestemat să îţi port dorul

Neîncetat!

Oare când se va termina?

Ştiam de mult

Că nu-mi va plăcea!

 Nimic nu ţine o eternitate,

 Nici dragostea mea cea îndurerată,

 Nici inima mea nu mai este cum era odată,

 Pierdută, dată, către cea mai frumoasă fată.

 Acum, când e călcată în picioare

 Durerile din trecut revin, şi doare mai tare

 De când ţi-am spus „Te iubesc” ţi-am oferit-o sincer,

 Nu ştiam ce se ascunde sub o faţă de înger.

„Întoarce-te de unde-ai plecat

Până nu e prea târziu...”

2 Atipicupunctură

Minutele treceau foarte greu când erai nevoit să aștepți în ploaie, să înfrunți vântul într-un loc ce nu te proteja mai deloc... Tânărul își pierdea răbdarea, dar se gândea că cel puțin nu îl mai văzuse de atât de mult timp pe acel amic. Ultima oară când auzise de el, avea un concert, el fiind basistul unei trupe locale ce zi de zi avea tot mai mulți fani. Tot gândindu-se la aceste lucruri, nici nu și-a dat seama că ploaia aproape se oprise, doar mici picături picau când și când...

Tot pe nesimțite, se simți atins pe umăr. Până să aibă ocazia de a se întoarce, auzi o voce extrem de cunoscută, și parcă toate grijile lui erau departe. Era chiar el, prietenul său pe care nu îl mai văzuse de mult timp. Îl vom numi Dan. Acesta, un tip nu foarte solid, dar extrem de vesel și de direct, era poate exact lucrul de care personajul nostru avea nevoie pentru a mai uita de unele lucruri...

"-Tu, nu îmi vine să cred că ai venit! Scuze de vremea asta pe care te-am chemat, dar în zilele urmatoare am repetiții și nu mai aveam când să ajung."
Chiar atunci, s-a așezat pe banca de vis-a-vis, s-a așezat pe aceasta, nu înainte însă de a-și lăsa husa lângă el, deschizând fermoarele. Era un Fender electro-acustic de toata frumusețea, o piesă cu un sunet nemaipomenit, adresându-se oricărui gen de muzică, iar prețul era nesemnificativ, complet irelevant cu ce putea oferi acea chitară. 

Tânărul se aștepta la asta. Dan era acel tip nonconformist, neconvențional, atipic, exact așa cum fusese și el odată, acel tip care îți oferă fericire când nu te aștepți sau nu o ceri, mai ales. Știa că Dan cânta de multe ori, o făcuse pe Republicii, la Modarom, prin parcuri, dar nu pentru bani, ca ceilalți, ci pentru el. O făcea în aer liber pentru că i se părea că muzica moare dacă nu este auzită și de alții, notele muzicale se loveau de pereții mult prea strâmți ai locuinței lui din Calea București și câdeau secerate... De aceea prefera să o facă în locuri publice , nu neaapărat să fie ascultat de alții, dar pentru a avea certitudinea că notele făcute de acesta se înălțau până la bolta cerească, și mai presus de ea...

Tânărul visa cu ochii deschiși la toate acestea, până să fie trezit din clipa de melancolie la auzul numelui său.
"- Tu mai cânți?"
Era o întrebare care îl prinsese pe tânăr în offsaid. Nu o mai făcuse de mai bine de o lună, chiar nu avusese o stare artistică în ultimul timp, iar colegii din fosta lui trupă erau răsfirați prin alte proiecte muzicale mici din suburbiile orașului.
"-Nu...nu, nu am mai făcut-o."
"-De ce nu? Aveai unele versuri interesante."
"-Poate că așa a fost să fie..."
"- Totuși, încă mai știi câte ceva, nu?", insistă Dan.
"-Este ca mersul pe bicicletă, nu se uită..."

Tânărul se apropie, oarecum intimidat de acea piesă de colecție ce se afla în fața lui... De multă vreme nu mai avusese pe mână ceva atât de prețios, dar recordurile sunt pentru a fi sparte. Astfel încât lua acel Fender și se așeză pe bancă, lângă Dan. Știa că niște armonii ale unei piese cu adevărat prețioasă pentru el se aflau mereu în buzunar, astfel încât scoase bucata de hârtie.
"-Ce este Dsus2?", îl întrebă Dan.
"- Re suspendat 2, adică Re-Mi-La..."

1 Oare el era singurul?

Ziua începuse normal, fără ca ceva să anunțe ceea ce avea să se întâmple, ce urma să fie dezgropat dintr-un trecut poate uitat... 

Ceasul anunța ora 11, era timpul ca tânărul să se trezească. Nu ar fi vrut deloc să o facă, era o dimineață ploioasă, iar cearșafurile erau încă atât de calde, încât reprezentau un adevărat impediment... Însă promisiunea este promisiune. Dacă a spus ca îl va revedea pe acel amic, trebuia să o facă, iar vremea nu era un argument destul de puternic pentru a nu o face. 

Tânărul își adună toate puterile într-o sforțare hotărâtă, una care să îi alunge ultimele fărâme de somn și să combată această stare. După 2-3 încercări, a cunoscut gustul victoriei: era în picioare. Imediat după scurta rutină de dimineață, și-a tras pe el în fugă o pereche de blugi, un tricou, geaca și o pereche de teniși aleasă complet la întâmplare. Din păcate, după o dublă verificare, îi lipsea obiectul cel mai depreț în acest moment: umbrela. Exact. Tocmai obiectul cel mai indispensabil îi lipsea în acest moment. Ultima lui umbrelă se stricase, dar din ce se vede neglijența și poate absența timpului au făcut ca în acel moment tânărul să rămână descoperit. Varianta finală rămânea autobuzul, bineînțeles, cea pe care avea să o folosească.

Doar câteva minute l-au despărțit de stația lui 5, dar a fost de ajuns pentru ca picăturile de ploaie să își lase amprenta. Verificând orarul autobuzelor, se pare ca 10 minute îl despărțeau pe tânăr de mult-doritul autovehicul de transport în comun. "Numai bine", gândea el, avea timp și de o țigară. Și-a aprins liniștit țigara, și cu această ocazie avea timp să se mai gândească și la evenimentele din ultima lună... cât de mult se schimbaseră unele locuri, unele persoane, câte lucruri le lăsase pe ultima sută de metri, cum trebuia el poate să se găsească în Sfântu Gheorghe la acea vreme, sau la cât de mult decăzuse în ultima lună. Timpul trecea ușor când îți aduceai reproșuri, astfel încât nici nu a luat seama cum țigara lui se terminase, sau cum autobuzul tocmai oprea în stație.

Atmosfera din autobuz fusese întotdeauna interesantă, dar nimic nu se compară cu aceasta când afară sunt și niște condiții atmosferice destul de nefavorabile. Totul în jur părea atat de cald, de liniștit, de familiar, încât nu aveai cum să nu te simți ca într-un cămin, înconjurat de persoane amiabile, fie că mergeai până în capătul liniei sau numai câteva stații. Găsind un loc liber, tânărul îl luă fără ezitare, admirând dezlănțuirile naturii de pe geamul autobuzului. În mintea lui începuseră să se desfășoare tot felul de scenarii, se gândea cât avea să îl disprețuiască pe acel prieten dacă avea să întârzie, ce urma să facă zilele acestea, pentru că programul era foarte încărcat și aveau de stabilit multe... In fine, fel de fel de lucruri care veneau, lăsau o urmă de tensiune în suflet și apoi plecau la fel de ușor precum apăruseră, pentru a face lor altora noi. Atenția era total distrasă, absentă mai degrabă, la tot ceea ce se întâmpla în jur... Și totuși, un lucru l-a făcut pe tânăr să tresare... Ceva ce îi amintea de niște lucruri din trecut, de o persoană din trecut pe care credea că o lăsase în urmă...

La câțiva pași de el, chiar sub privirea pierdută în gol a tânărului, era un cuplu de adolescenți care se îmbrățișau și se sărutau cu mare tandrețe, ca și cum nu s-ar fi văzut de foarte mult timp. Nimic neobișnuit, cupluri de acest fel văzuse cu sutele prin tot felul de locuri. Însă, parcă acum ceva era diferit... Atingerile, pasiunea, dar mai ales inocența, dorința și lucrurile atât de mărunte îi aminteau de cineva din trecut, peste care chiar credea că trecuse de mult. Îi amintea de el și de acea persoană care nu îl merita, dar care totuși îl rănise destul de puternic... Ironic cum unele lucruri neînsemnate îți pot trezi atâtea și atâtea lucruri, cum te pot răscoli atunci când te aștepți mai puțin.
Se tot gândea... oare el chiar era singurul care crezuse, și încă mai credea în iubire, în sentimente sincere și în persoane, în alți oameni mai presus decât el?

Tânărul deja regreta alegerea... Patul de acasă i se părea acum mai cald ca niciodată, atmosfera de letargie i se desfășura ca ceva sublim, un sentiment greu de atins atunci. Alegerea fusese însă făcută, trebuia să se împace cu ideea...

Tot gândindu-se la lucrurile din trecut, protagonistul era să piardă stația unde trebuia să coboare... Ah, Modarom-ul se înfățișa ca un turn regal, o structură fortificată ce apăra centrul Brașovului de pericole. "Păcat că nu și de această vreme mohorâtă", gândea tânărul, așteptând ca autobuzul să oprească în stație și să își continue drumul. Ceea ce se și întâmplă, 3 minute mai târziu. Peste alte 2 minute, tânărul se afla la baza clădirii, așteptându-și prietenul, care, ca întotdeauna, lipsea cu desăvârșire...

Va urma...