Trist...

Viața este o călătorie nesfârșită către durere. Egalitățile nu se aplică aici, pentru că mereu după o fericire imensă vine o tristețe pe masură, dar viceversa niciodată. Trist... dar adevărat. 

Nu mai scrisesem de mult, pesemne am fost fericit, sau am avut o stare relativ bună. Iar după ce am avut parte de o fericire, trebuia să vină și cutremurul care să mă înghită... Cred că nimic nu este mai trist decât să te simți singur atunci când ești înconjurat de oameni, sau în alt caz, mai singur ca niciodată într-o relație... Trist...dar adevărat.

Toți am avut problemele noastre în relații, certuri, argumente și alte lucruri... Dar cred că cel mai dureros lucru din toate este când sentimentele îți sunt luate în glumă, te lovești de un zid, de o baricadă din partea celeilalte persoane, care îți întoarce absolut toate cuvintele împotriva ta și te rănește cu cele mai simple negații sau indiferențe... Trist...dar adevărat.

Când ai fost de atâtea ori pe marginea prăpastiei și ai scăpat miraculos de toate, când o dată te-ai și dus de bunăvoie către acea margine și 99% ai fost sigur că te arunci (1% a contat în condițiile în care o înmormântare în prima zi a anului nou, când toți sărbătoreau acest lucru, era un lucru pe care nu îl puteai oferi unei familii), era logic să alegi mult mai atent. Și totuși, niciodată nu știi acest lucru. Trist... dar adevărat.

Oricum, nu este bye, întrucât nu este încă un testament. Nervii nu mai sunt acolo, acum nu mai este nicio sărbătoare, deci nicium impediment. Trebuie să pornesc în căutarea jucăriilor ascuțite.

Iar pentru că nu sufăr de cancer (cea mai urâtă moarte posibilă), există variante alternative de rezolvare. Nu este trist, și nu voi comenta veridicitatea.

Variabilele vieții

Variabilele vieții... Fututele variabile ale vieții. Se pare că orice aș face, nu pot scăpa de matematică atunci când vine vorba de sentimente. De matematica sufletului. Nu știu unde am ales greșit pe parcursul vieții, dar se pare că toate se adună la un moment dat încât te lasă fără suflu... Fiecare alegere din viața ta, fiecare variabilă își face resimțit efectul, iar fiecare greșeală te lovește din plin peste față și te lasă fără vlagă...

M-am gândit adesea cum ar fi fost dacă nu aș fi întâlnit-o... Probabil ar fi fost mult mai bine. Sigur, nu ar fi existat acum o persoană pe care să o detest în lume, dar poate nici cântecul preferat pe care l-am scris... Și totuși, dacă nu ar fi existat EA, sau dacă destinele noastre nu s-ar fi intersectat, acum eu nu aș mai fi fumat (n.r.: din cauza ei m-am apucat de fumat), și de asemenea să port o luptă interioară ce trebuia să mă distrugă aproape complet la început de an. Dar...

Și iar... Dacă nu aș fi fost la o întâlnire cu EA, poate că nu s-ar fi ajuns să o rănesc, fără să îmi greșească cu  absolut nimic, iar acum nu ar mai fi încă un lucru care să mă apese, sau să îmi molesteze conștiința. Nu aș fi revenit la țigări și poate aveam mai multe momente fericite decât triste în acea perioadă... Poate că aș fi dormit mai mult, nu aș fi avut atâtea lupte cu mine, fiecare dintre ele să fie pierdută în defavoarea argumentelor contrare...

Și încă o variabilă. Mă întreb cum ar fi fost viața din prezent dacă nu aș fi întâlnit-o atunci, sau mai bine spus oprit în acea zonă, pe EA, să schimbăm numerele de telefon, să vorbim de atunci zilnic... Ar fi fost mai simplu să mă afund singur în sentimentele mele și să mă las distrus de ele, dar acum trebuie să lupt pe două fronturi pentru a nu o distruge și pe EA, care vrea să rămână alături, chiar dacă eu nu merg acum decât într-o direcție, și nu, nu este cea în sus...

Idioatele de variabile ale vieții, aceste fluctuații spațio-temporale care se fac resimțite când te aștepți mai puțin și distrug tot ce ai clădit... Pentru că până la urmă, nu simți o melodie tristă până nu trăiești acel sentiment din cântec, nu înțelegi pe deplin o dramă până nu te identifici cu protagoniștii sau nu plângi citind o carte decât atunci când cunoști acea stare pe care personajele o experimentează, fiindu-ți atât de familiare acele lucruri...

Și ce este trist cu adevărat? Că aceste lucruri niciodată nu se sfârșesc, și nu există medicament pentru ele, nu au tratament... 

Uneori ar fi mai simplu ca totul să se termine...

Despre zombie și melci

Este o ceață pe care ai putea să o tai cu cuțitul... Peste tot doar nuanțe de nonculori, un gri persistent care te face să te simți ca într-un film vechi pe care îl urmăreai mai demult... Prin acest tablou destul de morbid apare prima persoană ce merită menționată, pentru că până la urmă este și singura din peisaj, deci nu e deloc greu de remarcat...un... zombie! Da, exact, ai auzit bine. Un zombie, o ființă ce face lucrurile inconștient, fără să le mai dea atenție sau fără să se mai concentreze pe ceva anume... O ființă fără rațiune. Sau cel puțin în aparență. Motivele pentru care a ajuns așa sunt ale lui, are tot dreptul să facă asta dacă prin această manieră atinge autodistrugerea mult-dorită. Trebuie apreciat efortul, nu e ușor să ajungi în această stare, sau să îl induci și să îl aplici prin diferite chestii... 

Nu mă înțelege greșit, este greu să ajungi acolo, foarte greu... Dar ce este și mai greu decât să ajungi acolo, dacă nu chiar aproape imposibil, este să ieși din asta... Pentru a ajunge până la acea extremă, nu este nevoie decât de câteva lucruri ce să îți strice starea, să mai vină altele, apoi lucruri din trecut să îți apară în față și să te lovească bine de tot, ca și cum ar vrea să te trezească din visare, când de fapt nu fac decât să te ducă în lumea interesantă a nonculorilor, ce nu merită încercată, serios. Nu e nimic plăcut de văzut, recomand Disneyland. Revenind la rețeta magică, după câteva lucruri mai greu de digerat, se adaugă câteva lingurițe de durere, si un praf de remușcare pentru aromă. Apoi merge servită cu multe nopți fără somn, cafea și mai ales țigări dubioase și amare despre care poți jura că ar fi iarbă, toate cele amintite mai sus inducând o stare foarte neclară cu privire la starea de spirit, o buimăceală totală cu privire la ce zi este, ce faci, ce este etic sau nivelul de implicare/cât de mult îți pasă, fiind ceva ce se repetă mereu din cauza continuității zilelor și nopților, dar cel puțin sentimentele sunt diminuate considerabil, deci e mai ușor de suportat. 

Singurul avantaj pe care îl are statutul de zombie.

Nu ştiai ce te aşteaptă...

Nu exista nimic la început... Nici durere, nici suferinţă, pentru ca sentimentele încă nu se formaseră. Totuşi, cum era normal, ai venit pe lume... Mai târziu cu o lună decât ceilalţi, ce e drept, dar ai venit (probabil ştiai ce te aşteaptă şi preferai să prelungeşti momentul cât mai mult posibil). Erai mic, mai mic decât toţi, timid, combinaţia perfectă când vine vorba de insucces în a-ţi face prieteni. Şi totusi te-ai descurcat. Însă nu ştiai ce te aşteaptă…

Timpul a trecut repede. Ai pierdut cateva rude apropiate, însă soarta te-a ferit de suferinţă, la 4 ani fiind prea mic să ştii ce înseamnă moartea. Ai ajuns la grădiniţă, o perioadă frumoasă, ca mai toată din copilărie, de altfel, toată ziua însemnând distracţie, o joacă permanent cu jucăriile tale, cu vecinii, cu prietenii, cu colegii… Nu ştiai ce te aşteaptă…

Acum te găsim la şcoală, cel mai mic din efectiv, speriat de noutatea sistemului, de învăţătoarea extrem de excesivă, însă cu colegii chiar te-ai simţit apropiat. Alte amintiri frumoase de adăugat la repertoriu. Ai trecut în gimnaziu, unde a fost o perioadă grea pentru tine, plină de îngâmfaţi, îţi doreai să scapi… Ai reuşit. Ai ajuns la liceu. Unul peste aşteptări, şi, deşi ai avut un colectiv de evitat per ansamblu, te-ai împăcat cu toate lucrurile, încă erai mândru de tine. Nu bănuiai ce te aşteaptă…

Te găseşti în clasa a 12-a. Ajungi să te îndrăgosteşti cu adevărat pentru prima oară… Ce sentiment… Simţi că pluteşti, o vrei numai pe ea, gata cu găştile tale de prieteni, crezi că ai găsit răspunsul… Din păcate, este o mică deziluzie, care îţi aduce primele lacrimi vărsate din iubire… Primele dintr-un şir foarte lung. Simţi că mori, eşti agitat şi nu ştii ce să faci. Realizezi că eşti un visător, un romantic incurabil, diferit de prietenii lui care trec fără probleme peste relaţii, spre deosebire de tine. Cu ajutorul a 2 prieteni, te pui pe picioare, reuşeşti să o uiţi total. Din acea experienţă de viaţă nu rămâi decât cu două scrieri despre ea, pe care le pui bine. Tot atunci apuci şi calea muzicii, una care avea să te ajute foarte mult în viitor. Dar tot e drum lung, şi nu ştii ce te aşteaptă…

Cu o viteză uimitoare, te trezeşti la facultate. Totul este inedit, oraşul, colegii, noile cunoştinţe de viaţă… Eşti prietenos, încerci să îi împaci pe toţi, să schimbi părerea despre oamenii locului din care vii tu. Toate bune şi frumoase. Atunci bineînţeles că trebuia ceva să se întâmple... Dai din nou peste dragoste, sau ea dă peste tine. De această dată parcă este şi mai grav, o vezi oriunde ai întoarce privirea, multe piese îţi amintesc de ea... Din păcate, din nou, lucrurile nu merg conform planului, deschizându-ţi inima şi fiind refuzat sub pretextul “Al doilea sosit”. În ciuda acestor lucruri, nu o poţi şterge din minte, încă o iubeşti, îţi place totul la ea, nu... Nu merge aşa. Şi dupa aproape un an, aveai să o consideri iubirea vieţii, până să cunoşti pe altcineva... Intri în depresie, îţi îndepărtezi prietenii, te închizi în tine şi laşi totul durerii... Timp de aproape 7 luni nu ai mai zâmbit, nu prea ai mai vorbit, ai alergat singur pentru a încerca să uiţi, şi nimic nu a dat roade. Ai luat pe rând alte variante, de la ţigări şi alcool până la antidepresive şi lame. Totuşi ai spus să simţi fiecare lovitură, fiecare rană în parte, şi ai continuat pe drumul întunecat al vieţii. După ce ai ajuns la capătul puterilor, când nu mai aveai de unde să consumi durere, ai trecut până la urmă peste. Deşi încă tresăreai când o mai vedeai întâmplător... Şi totuşi, încă puţin, pe lângă ceea ce avea să te aştepte...

Un an nou de facultate. Forţe proaspete, veselie, emani practic fericire, energie, eşti asemeni unui copil, fără doar şi poate. Tot atunci începi să vorbeşti cu o fată de la o distanţă destul de mare, şi încet-încet te apropii de ea. Nu îţi convine, te sperii, parcă nu vrei o relaţie unde să o vezi o dată la săptămână… Pentru a încerca să dai inapoi, începi să discuţi pe multe platforme sociale, şi practic eşti “agăţat” de o fată. Ironia face ca aceasta să fie de la o distanţă de 3 cifre, şi totuşi ajungi să ai sentimente pentru ea... Te vede, o vezi, îţi vine greu, dar sentimentele sunt mai puternice decât distanţa. Totuşi ea nu ştie ce vrea, iar se sfârşeşte totul subit, fără a avea măcar un cuvânt de spus...Simţi cum cerul cade peste tine, te clatini... Chiar anticipai o noua depresie, până să te salveze un prieten, mai întâi la alergat şi la discuţii, iar mai apoi singur, gândindu-te la altceva. În cele din urmă, scapi, fără mare durere. Starea de bine îţi revine, parcă şi mai multă, pentru a recupera timpul pierdut. Însă nu ştiai ce avea să vină…

A fost o perioadă de vreo lună în care chiar nu ai avut niciun regret, fiind fericit doar cu tine şi nimic mai mult. Atunci ajungi să te apropii, în calitate de prieten, de o fată. Nimic anormal, nimic ieşit din comun, doi prieteni care îşi ţineau companie şi se bucurau de prezenţele lor, unul cu altul. Problemele parcă şi-au făcut loc când sentimentele au început să îţi scape de sub control, să realizezi că simţi mai mult pentru ea. Nu ai spus totuşi nimic, nevrând să o pierzi, cu atât mai mult cu cât nu ştiai ce simte ea pentru tine. Însă după un timp nu foarte îndelungat ajungi cu ea… Parcă este un vis, nu? Trăieşti după devizele “Happy Ending” şi “Fără regrete”, fiind pe deplin fericit, având tot ceea ce îţi doreşti, oferindu-i din pasiunile şi personalitate ta, iar tu primind din însuşirile ei. O iubeşti, dar nu numai puţin, nebuneşte chiar, deşi ai avut o perioadă scurtă cu ea, însă ştii asta, i-ai şi spus-o fericit de la început, ai face orice pentru ea… Poate acele săptămâni sunt singurele momente pe care nu le-ai dori şterse din anul 2013, unul de coşmar în întregime. Cum nu trăim în poveşti, iar aici nu există finaluri fericite, la prima piedică, adică distanţa, s-a văzut câtă iubire a existat din partea celeilalte persoane… Mulţumită acestui incident, ai parte de prima vacanţă de iarnă de coşmar, când îţi petreci tot timpul supărat, îngândurat, plângând, având parte de nopţi nedormite… Nu contează că este Crăciunul, Revelionul, pentru tine nu sunt decât zile când vrei să dispari, să pleci de acasă pentru a-ţi vărsa durerea departe de ochii familiei… Ai o cădere nervoasă, ajungi instabil emoţional… Sincer, este greu să fii la pământ într-o perioadă când toată lumea emană fericire. Este greu să nu îţi poţi stăpâni lacrimile când auzi un cântec trist, când eşti îmbărbătat, sfătuit, criticat sau compătimit de prieteni… Şi totuşi lucrurile sunt departe de a fi terminate… Durerea aceasta pare a-ţi aduce şi toate suferinţele din trecut, te simţi în cădere liberă, atacat din toate părţile. Te îndepărtezi iar de toate… Faci lucruri la care niciodată nu te gândeai, îţi trec prin cap gânduri negre, extreme, care îţi dau fiori… Doar tu eşti cel care face orice îţi trece prin cap, cum ai făcut până acum, nu? Ajungi să te ţină pe picioare doar durerea fizică, o necesitate, mai presus de o dependenţă. După lame, pentru tine mai am o sugestie de viitor, tutunul. Dacă nici acesta nu dă roade, poţi sta liniştit,nu e nevoie să treci iar prin luni întregi de suferinţă, mai ai un plan care te va scăpa de orice durere... Acum stai liniştit, iubeşte-o în continuare, suferă, plângi, rezolvarea stă în mâinile tale, oricând nu mai poţi face faţă, ştii ce ai de făcut. Ştii ce te aşteaptă…

Două cuvinte... cât o viaţă

Ce înseamnă să spui “Te iubesc”? Unii o fac probabil din plictiseală, alţii o spun poate în ultimul moment pentru a nu pierde tot ce aveau, şi rămân ultimele vorbe spuse înainte de rămas-bun… Trist, dar adevărat. În schimb, ce înseamnă să crezi în asta? Cred ca foarte mult... Când spui aceste cuvinte, îţi oferi inima, toate sentimentele tale persoanei căreia îi faci declaraţia, ea are tot ceea ce eşti, ce reprezinţi tu. Te poate face să pluteşti, să zbori până pe Lună, sau contrariul, să te lovească atât de tare, să te prăbuşeşti până în străfundurile Iadului, de unde poţi ieşi după luni sau ani, ori poate deloc... Nu cred că depinde de timp, de durata relaţiei sau de circumstanţe, doar de puterea sentimentelor, de credinţa celor doi care îşi împărtăşesc aceste lucruri. Toată atenţia ar trebui concentrată pe aceste lucruri, păcat că mulţi tind să spună contrariul, venind cu exemple în care timpul a fost prea scurt... Oameni buni, dacă este dragoste, este de la început, nu ai nevoie de luni sau ani să îţi dai seama de asta. Probabil părinţii tăi s-au căsătorit după câteva luni, iar acum au o familie fericită, se iubesc, nu s-au certat, înşelat sau despărţit. Dacă te simţi bine, ştii că el/ea este aleasa, ce mai aştepţi? Spune-i acum ce simţi, indiferent că este vorba de câteva săptămâni sau zile... Sentimentele nu se schimbă peste noapte.

Atât doar, aveţi grijă să alegeţi cu mare atenţie persoanele cărora le spuneţi aceste lucruri. Dacă nu este cineva potrivit, veţi ajunge atât de jos încât nimeni şi nimic nu vă mai poate salva. Veţi face multe prostii, veţi suferi enorm, veţi fi mai sceptici pe viitor şi vă veţi deschide sufletul mai greu. Veţi ajunge ca mine, fără somn noaptea, chinuit de gânduri, scriind texte din memoriile recente, şi întrebându-vă cum ar fi fost dacă…

1 Martie?

Aveam ceva dubii daca sa mai postez sau nu, dar m-am decis sa fac acest lucru, ca o naratare a ultimelor evenimente din aceste zile... In primul rand, 1 Martie a inceput bine, momentul in care facultatea noastra a implinit 65 de ani, astfel ca grupul umoristic Bacteria H a avut o reprezentatie, si cand am fost interogat la microfon am descoperit ca inca mai am ceva umor prin atata durere... De asemenea, mi-am cam facut si program de plans zilnic, pur si simplu simt un gol profund, insa ma face sa ma simt altfel... Melodia cu care am spart gheata a fost "N-am iubit pe nimeni", in contrast cu pozele Ei. Acum e mult mai simplu, de la melodia de pian "Nuvole Bianche", pana la "Chiar daca" de la Florin Chilian... De ieri am inceput sa intru din nou in contact cu cea care mi-a schimbat viata, cu un simplu telefon de "La multi ani!", insa dupa aceea ajunsesem sa ma simt altfel. Poate ca voi renunta definitiv la aceasta inchidere interioara daca voi reusi sa gasesc putere, si sa incep sa redevin acelasi "eu" pe care il cunosc. Sau il cunosteam... Chiar si acum stau cu castile in urechi, cred ca visez si noaptea aceleasi 250 de piese care ruleaza intermitent. Oricum, maine o revad, poate ca dupa mult timp reusesc sa mai schimb si 2-3 cuvinte... Cine stie ce imi mai rezerva soarta? Pana acum mi-a dat de toate. Toate lucruri nedorite.

Ruperea de tot...

"Am nevoie de o pauza in toate

Asa voi fi ca inainte, poate…

Imi trebuie o evadare

Sa ma rup de toate, chiar daca doare..."

Cum spun si versurile unei piese mai vechi, chiar daca atunci nu stiam ca o sa trec prin atatea, cu voie sau fara voie am inceput, incet, incet, sa ma rup de toate lucrurile, de realitate, de prieteni, din pacate... Nu o fac voit, pur si simplu nu imi place sa fiu un stricator de chef pe doua picioare care sa distruga tot ceea la care tine. Si unde mai pui ca veselia, sociabilitatea si cheful s-au dus toate pe apa sambetei de ceva vreme, si nici vorba sa se intoarca prea curand... Am inceput sa ador singuratatea, singura care ma consoleaza sau cel putin imi ofera momentele de reflectare de care am ajuns dependent... Daca de la piese ca "Nu am chef", "Liber", "Tu si eu", "Nu e de mine", pe care le scriam in trecut si care chiar ma reprezentau, am ajuns la titluri ca "Tara Minunilor" sau "Depresia", cred ca ceva e grav... Ma gandesc sa incerc pe la farmacii sa caut niste antidepresive puternice, ca Prozac, Zyprexa sau Coaxil, nu pentru ca as avea tentative sau ganduri de sinucidere, doar pentru ca nu mai gasesc niciun rost in viata, si poate cu ele voi primi pasivitatea mult dorita. Pana atunci, raman cu o piesa excelenta pentru starea in care ma aflu...

                          

Ea. Sau inceputul sfarsitului

A cunoscut-o intr-o doara, asa cum ajungi sa cunosti in general persoanele, intamplator, pe strada, in locuri publice sau in alte parti. Aici a fost putin altfel, fiind vorba de un loc frecventat de ambii mai mult din obligatie decat din placere. Inainte de Ea nu era nimic, cel putin atunci, pentru ca in trecut fusese, insa in acel moment nimic nu exista cu adevarat, totul era rece si gol, asemeni unui parc inghetat si pustiu intr-o zi mohorata de toamna tarzie sau iarna... Si dupa Ea nu a mai fost nimic, acelasi vid lipsit de viata si de suflare, amintind intrucatva de spatiul cosmic, cel etern intunecat si cumplit. Din toate punctele de vedere. El a remarcat-o din prima clipa, insa a fost retinut, era si normal sa  fie asa, a gandit cu tact si a mentinut distanta poate mai mult decat trebuia, facand nu ce ii dicta inima, ci ratiunea. A tot asteptat, pana a inceput discret sa discute cu Ea in mai multe moduri, cu timpul a simtit ca exista ceva, chiar daca mult mai putin decat si-ar fi dorit, dar a continuat. A asteptat-o de la ore, a stat un timp destul de mare pentru a-i spune ce simte, a incercat sa isi dovedeasca taria vorbelor prin fapte certe, dar degeaba... Pentru prima data simtea ca isi urmeaza inima, ca isi deschide sufletul cu adevarat in fata cuiva, si murea de ciuda cand vedea cat de greu merg toate, cat de potrivnice ii erau momentele de sincronizare sau chiar cele atmosferice, care nu doar o data au rasturnat calculele de pe hartie. Si totusi nu s-a lasat, stia ca daca nu va fi Ea va ajunge din nou intr-o stare nefasta, va cunoaste iar si iar acel spatiu gol, totul inghetat in jur si nimic care sa mai aiba vreun sens. A avut si inspiratie, i-a compus numeroase cantece pe care spera ca le va interpreta vreodata, si nu neaaparat in fata Ei, dar va spera ca aceste cuvinte vor ajunge la urechile ei si vor trezi ceva care in prezent nu a fost posibil. Iar cum povestea ilustrata aici nu este vreun basm cu happy-end'ing, trebuia sa existe ceva la mijloc care sa faca acea relatie imposibila, un element asupra caruia el nu va insista deloc, pentru ca acum nu si-ar mai avea rostul... Insa ce ramane din toate, poate ca nimic cu adevarat, sau poate ca ceva va trai in sufletul lui pentru totdeauna, isi va aminti de Ea si va ofta adanc... Si astazi o mai vede din cand in cand, insa nu mai are taria sa o salute, stie ca nu ar rezolva nimic, poate doar mai multa durere si numeroase intrebari retorice "Cum ar fi daca...?". Acum el s-a rezumat, sau mai bine spus s-a retras in muzica, singura dragoste care stie ca nu il va indurera sau dezamagi vreodata, ramanand cu un gust amar si o experienta de viata inestimabila... Pacat ca a trebuit sa treaca prin atatea pentru a si-o insusi. 
Acum El zambeste si este vesel atunci cand e cazul, dar nu pentru ca asa simte, ci pentru ca nu vrea sa umbreasca fericirea prietenilor sai prin problemele lui personale, lucru care i-ar face si pe acestia sa isi piarda starea buna de spirit. Insa numai El stie cu adevarat ce este in sufletul lui si ce simte...

Ajungand la finalul povestii, as fi ipocrit sa spun ca El nu sunt eu, iar Ea nu esti tu, totul intr-o poveste pe cat de excentrica si de dura, pe atat de reala...