Se așternuse liniștea. Deși fiecare era foarte cufundat în gândurile lui, Dan la versurile acelei piese, iar tânărul la acea fată pentru care a scris acel cântec, se părea că doar norii amenințări de ploaie ce păreau să revină peste micul oraș de la poalele Tâmpei avea să îi trezească pe cei doi. Dan a fost primul care a luat cuvântul, serios încurcat de această turnură neașteptată pe care au luat-o lucrurile:
"- Omule, eu trebuie să plec. Poate nu mă prinde ploaia până ajung în local."
"- Sigur. Mai vorbim și cu altă ocazie. Chiar mi-a părut bine să te văd."
"- Și mie. Data viitoare, poate reușim și să cântăm ceva."
"- Poate..."
Dan plecă imediat fără să se uite înapoi, grăbit de condițiile atmosferice. Tânărul rămase singur pe bancă, gândindu-se dacă să se întoarcă acasă ori să își găsească o altă ocupație, din moment ce somnul îi fusese deja sustras. Însă pe o asemenea vreme urâtă, ce puteai să faci?
Picăturile de ploaie ce cădeau necontenite aveau să aleagă pentru tânăr, căci rămânea un singur lucru de făcut în această circumstanță: să meargă într-un local și să piardă vremea. De foarte mult timp dorea să fie doar el, cu paharul de alcool în față și cu pachetul de țigări pe masă, nestingherit de nimeni... I se părea atât de fain să meargă singur, însă parcă această zi nu era cea mai potrivită pentru un asemenea lucru.
Neștiind exact la cine să apeleze, își aminti vag de o prietenă ce frecventa foarte des localurile, și probabil chiar și în acel moment se afla într-unul, astfel încât a ales să își încerce norocul. În timp ce își fuma țigara tastase repede un mesaj ce cuprindea un salut și o întrebare, apoi își continuă procesul de nicotinizare. Răspunsul nu se lăsă mult timp așteptat. Acea prietenă era într-un local, și chiar îl invitase din proprie inițiativă.
Singurul lucru la care trebuia să aibă grijă tânărul erau sentimentele prietenei lui, întrucât avuseseră ceva lucruri în trecut care nu trebuiau reproduse...
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu