Powered By Blogger

duminică, 9 noiembrie 2014

Despre oameni si sentimente

Sunt 2 tipuri de oameni în lume... Cei care nu dau doi bani pe sentimente, își bat joc de ele și de oamenii implicați, și ceilalți... Cei care pun totul în sentimente, în cuvinte... Nu există cale de mijloc, e una sau alta. Dacă ești din a doua categorie, știi cu ce "se mănâncă" aceste lucruri...



Îmi pare rău că sunt un distrugător de chef, de stare... Mai ales că devin o pacoste, sunt o otravă tocmai pentru persoana ce înseamnă cel mai mult pentru mine... E frustrant (puțin spus frustrant) să simți cum persoana care reprezintă totul pentru existența ta se distanțează de tine... Nu știu, mă pierd urât în toate... E groaznic când știi că ai întâlnit dragostea vieții și simți că paradisul se destramă ușor în fața ochilor tăi, fără a putea face ceva... Și mă simt aiurea pentru că EA mă cunoaște atât de bine (poate mai bine decât mă cunosc eu însumi), altfel poate că mă lăsa ușor când deveneam o pacoste pentru noi, nu să se chinuie atât de mult și să se consume...



Îmi pasă de ea mai mult decât de orice altceva, și vreau să o știu fericită, chiar dacă ecuația nu mă include și pe mine... Dureros de trist... Dar aș vrea să îmi dea cu "eject" când va simți asta, pentru că așa trebuie... Eu nu o voi putea lăsa vreodată, o ador... Ea nu m-ar lăsa pentru că ar crede că pot face multe tâmpenii (nu este așa, am promis că voi fi lângă ea o viață, nu pot încălca această promisiune...). M-a schimbat atât de mult în bine, de la fizic și până la caracter, și toți îmi spun că sunt mult mai fericit de când sunt cu ea, iar poate că unei despărțiri nu i-aș putea face față, întrucât oriunde mi-aș întoarce capul o văd pe ea... Pur și simplu. Sunt multe lucruri pe care încă nu le-am făcut împreună, altele pe care le-am făcut deja, și de care îmi voi aminti mereu ca părți din cea mai frumoasă perioadă a vieții mele...
Sunt momente în ultima vreme (mai mereu de fapt) când prețuiesc fiecare sărut de la ea ca și cum ar fi ultimul... Am sentimentul că se va întâmpla ceva și nu îmi va mai vorbi niciodată, chiar dacă știu că nu e genul, dar pur și simplu îi apreciez fiecare îmbrățișare, fiecare zâmbet pe care mi-l aruncă, fiecare gest tandru ca și cum ar fi ultimul... Pur și simplu o prețuiesc de fiecare dată când o văd, chiar dacă uneori nu știu să îi arăt asta...



De 3 luni, de când o cunosc, a însemnat pe rând, ceva, apoi mult, culminând la puțin timp cu totul, centrul Universului meu, cel mai întemeiat motiv pentru care mă trezesc dimineața și pentru care respir...


joi, 4 septembrie 2014

Ea, doar ea...

O iubesc. Iubesc ceea ce suntem, ce am fost și ce încercăm să fim. Aș putea spune clișeic că în fiecare zi mă îndragostesc de ea, sau că în fiecare zi o iubesc tot mai mult, dar nu se poate, pentru că deja nivelul maxim a fost atins și nu se poate mai mult de atât. Dar pur și simplu o iubesc. Felul ei de a fi, naturalețea în gesturi, frumusețea ei pe care din păcate o trece mult prea ușor cu vederea, zâmbetul ei, ce ar putea muta munții din loc și ar face și cel mai mare iceberg să se topească, inteligența cu care știe totul înainte ca eu să spun ceva, maniera de a gândi la fel (și ha, se spune că nu există telepatie sau suflete-pereche), telefoanele și mesajele, ce ar acoperi kilometri de cuvinte și sentimente, sau tachinările dintre noi, mereu atât de infantile față de cei din jur, dar nu și pentru noi, care fac parte din Universul nostru, înțeles numai și numai de noi.



O iubesc. Nu am nevoie de ani ca să știu asta sau să o spun, o știu, o simt, o spun tare și răspicat, dar și foarte des, ca să nu uite că cineva o iubește cu adevărat și ar face orice pentru ea, iar asta nu pentru că i-aș fi dator, ci pentru că pur și simplu ea este Universul meu, tot ceea ce conteaza. Pur și simplu o iubesc.

O iubesc. Felul în care încearcă să îmi poarte de grijă și culmea, chiar reușește de minunte, salvându-mă o dată, iar de atunci fiind alături de mine, ghidându-mi fiecare pas cu mare atenție pentru a nu călca din nou greșit, devenind din cea mai bună prietenă o iubită perfectă dar și îngerul meu păzitor, de care nu pot ascunde nimic. Întotdeauna va ști fără să spun ceva, ce lucruri au mers prost și ce manieră de a le rezolva putem pune în aplicare. Pur și simplu o iubesc.



O iubesc. De fapt nu... Gândindu-mă mai bine, o ador, este cea mai minunată persoană, una pe care nu aș vrea să o las să plece niciodată din viața mea... Nu mi-aș ierta-o niciodată dacă aș pierde o asemenea ființă mirifică, fiind ceva de neînlocuit, și probabil că nu aș vrea să continui viața fără ea. Pur și simplu O IUBESC...

marți, 2 septembrie 2014

Trist...

Viața este o călătorie nesfârșită către durere. Egalitățile nu se aplică aici, pentru că mereu după o fericire imensă vine o tristețe pe masură, dar viceversa niciodată. Trist... dar adevărat. 

Nu mai scrisesem de mult, pesemne am fost fericit, sau am avut o stare relativ bună. Iar după ce am avut parte de o fericire, trebuia să vină și cutremurul care să mă înghită... Cred că nimic nu este mai trist decât să te simți singur atunci când ești înconjurat de oameni, sau în alt caz, mai singur ca niciodată într-o relație... Trist...dar adevărat.

Toți am avut problemele noastre în relații, certuri, argumente și alte lucruri... Dar cred că cel mai dureros lucru din toate este când sentimentele îți sunt luate în glumă, te lovești de un zid, de o baricadă din partea celeilalte persoane, care îți întoarce absolut toate cuvintele împotriva ta și te rănește cu cele mai simple negații sau indiferențe... Trist...dar adevărat.

Când ai fost de atâtea ori pe marginea prăpastiei și ai scăpat miraculos de toate, când o dată te-ai și dus de bunăvoie către acea margine și 99% ai fost sigur că te arunci (1% a contat în condițiile în care o înmormântare în prima zi a anului nou, când toți sărbătoreau acest lucru, era un lucru pe care nu îl puteai oferi unei familii), era logic să alegi mult mai atent. Și totuși, niciodată nu știi acest lucru. Trist... dar adevărat.




Oricum, nu este bye, întrucât nu este încă un testament. Nervii nu mai sunt acolo, acum nu mai este nicio sărbătoare, deci nicium impediment. Trebuie să pornesc în căutarea jucăriilor ascuțite.

Iar pentru că nu sufăr de cancer (cea mai urâtă moarte posibilă), există variante alternative de rezolvare. Nu este trist, și nu voi comenta veridicitatea.




joi, 21 august 2014

Variabilele vieții

Variabilele vieții... Fututele variabile ale vieții. Se pare că orice aș face, nu pot scăpa de matematică atunci când vine vorba de sentimente. De matematica sufletului. Nu știu unde am ales greșit pe parcursul vieții, dar se pare că toate se adună la un moment dat încât te lasă fără suflu... Fiecare alegere din viața ta, fiecare variabilă își face resimțit efectul, iar fiecare greșeală te lovește din plin peste față și te lasă fără vlagă...

M-am gândit adesea cum ar fi fost dacă nu aș fi întâlnit-o... Probabil ar fi fost mult mai bine. Sigur, nu ar fi existat acum o persoană pe care să o detest în lume, dar poate nici cântecul preferat pe care l-am scris... Și totuși, dacă nu ar fi existat EA, sau dacă destinele noastre nu s-ar fi intersectat, acum eu nu aș mai fi fumat (n.r.: din cauza ei m-am apucat de fumat), și de asemenea să port o luptă interioară ce trebuia să mă distrugă aproape complet la început de an. Dar...



Și iar... Dacă nu aș fi fost la o întâlnire cu EA, poate că nu s-ar fi ajuns să o rănesc, fără să îmi greșească cu  absolut nimic, iar acum nu ar mai fi încă un lucru care să mă apese, sau să îmi molesteze conștiința. Nu aș fi revenit la țigări și poate aveam mai multe momente fericite decât triste în acea perioadă... Poate că aș fi dormit mai mult, nu aș fi avut atâtea lupte cu mine, fiecare dintre ele să fie pierdută în defavoarea argumentelor contrare...



Și încă o variabilă. Mă întreb cum ar fi fost viața din prezent dacă nu aș fi întâlnit-o atunci, sau mai bine spus oprit în acea zonă, pe EA, să schimbăm numerele de telefon, să vorbim de atunci zilnic... Ar fi fost mai simplu să mă afund singur în sentimentele mele și să mă las distrus de ele, dar acum trebuie să lupt pe două fronturi pentru a nu o distruge și pe EA, care vrea să rămână alături, chiar dacă eu nu merg acum decât într-o direcție, și nu, nu este cea în sus...




Idioatele de variabile ale vieții, aceste fluctuații spațio-temporale care se fac resimțite când te aștepți mai puțin și distrug tot ce ai clădit... Pentru că până la urmă, nu simți o melodie tristă până nu trăiești acel sentiment din cântec, nu înțelegi pe deplin o dramă până nu te identifici cu protagoniștii sau nu plângi citind o carte decât atunci când cunoști acea stare pe care personajele o experimentează, fiindu-ți atât de familiare acele lucruri...

Și ce este trist cu adevărat? Că aceste lucruri niciodată nu se sfârșesc, și nu există medicament pentru ele, nu au tratament... 

Uneori ar fi mai simplu ca totul să se termine...


joi, 7 august 2014

Persoanele din viața ta

Nu lăsa niciodată să plece o persoană din viața ta. Fie prieten, fie iubit sau un simplu amic, îi vei simți din plin lipsa. Cu toții am pierdut pe cineva, fie un prieten care s-a îndepărtat, sau chiar cineva pe care l-am iubit și ori a ales să dispară total din viața noastră, ori a rămas prin preajmă în calitate de prieten. Însă și cea din urmă situație tot pierdere se numește, o pierdere a sufletului nostru, a sentimentelor de la un moment dat. 
De partea opusă, poate că soarta s-a răzbunat pe noi pentru anumite greșeli din trecut și de aceea ne-a pus ca și judecători, ne-a încredințat puterea de a alege, ca să vedem cât de greu este... Și nu cred că suntem mulți care am ales bine, întrucât mereu avem momente de tristețe, frustrări interioare și ieșiri pe care nu le putem controla, alegem greșit, ne pare rău, dar nu mai putem schimba nimic... Oare câte persoane care au ținut la tine sincer au fost alungate chiar de persoana ta? De câte ori nu ne-am bătut joc de niște sentimente, alegând să rămânem doar prieteni cu cei care aveau niște intenții curate cu noi? Asta înseamnă să alungi o persoană din viața ta. Ei nu te vor răni înapoi, pentru că țin la tine indiferent de ceea ce ai face, dar nu vor avea altă alegere decât să te părăsească definitiv...



Și mereu vor apărea întrebările de genul "cum ar fi fost dacă?". Ei bine, nu vom ști asta niciodată, pentru că avem multe alegeri de făcut, iar fiecare ne influențează. Poți avea sentimente pentru X dar alegi să fii cu Y, iar apoi nu va merge, te vei simți prost, știai de la început că trebuia să fii cu X însă ea avea prieten, iar Z nu era o variantă prea accesibilă pentru tine... Exact. Viața este matematică, fiecare dintre noi calculează șansele când se implică într-o relație, chiar dacă putem greși enorm. Nu toți suntem făcuți să fim matematicieni, acest lucru este clar. În schimb, matematica vieții s-ar explica printr-o formulă extrem de simplă, pe înțelesul tuturor:





De aceea, dacă acum ai o viață mizerabilă, înseamnă că sigur ai ales foarte greșit. Dacă ești melancolic, trist uneori, îți lipsește cineva, chiar și fără să recunoști. Dar în schimb dacă ai remușcări uneori, noaptea nu ai somn sau nici nu vrei să dormi, înseamnă că ai rănit pe cineva, ai alungat-o din viața ta deși nu trebuia. Dar nu ai ce să faci, viața nu îți dă mereu a doua șansă.

duminică, 3 august 2014

5 Singur, dar nu chiar singur


Se așternuse liniștea. Deși fiecare era foarte cufundat în gândurile lui, Dan la versurile acelei piese, iar tânărul la acea fată pentru care a scris acel cântec, se părea că doar norii amenințări de ploaie ce păreau să revină peste micul oraș de la poalele Tâmpei avea să îi trezească pe cei doi. Dan a fost primul care a luat cuvântul, serios încurcat de această turnură neașteptată pe care au luat-o lucrurile:
"- Omule, eu trebuie să plec. Poate nu mă prinde ploaia până ajung în local."
"- Sigur. Mai vorbim și cu altă ocazie. Chiar mi-a părut bine să te văd."
"- Și mie. Data viitoare, poate reușim și să cântăm ceva."
"- Poate..."

Dan plecă imediat fără să se uite înapoi, grăbit de condițiile atmosferice. Tânărul rămase singur pe bancă, gândindu-se dacă să se întoarcă acasă ori să își găsească o altă ocupație, din moment ce somnul îi fusese deja sustras. Însă pe o asemenea vreme urâtă, ce puteai să faci?
Picăturile de ploaie ce cădeau necontenite aveau să aleagă pentru tânăr, căci rămânea un singur lucru de făcut în această circumstanță: să meargă într-un local și să piardă vremea. De foarte mult timp dorea să fie doar el, cu paharul de alcool în față și cu pachetul de țigări pe masă, nestingherit de nimeni... I se părea atât de fain să meargă singur, însă parcă această zi nu era cea mai potrivită pentru un asemenea lucru.



Neștiind exact la cine să apeleze, își aminti vag de o prietenă ce frecventa foarte des localurile, și probabil chiar și în acel moment se afla într-unul, astfel încât a ales să își încerce norocul. În timp ce își fuma țigara tastase repede un mesaj ce cuprindea un salut și o întrebare, apoi își continuă procesul de nicotinizare. Răspunsul nu se lăsă mult timp așteptat. Acea prietenă era într-un local, și chiar îl invitase din proprie inițiativă. 
Singurul lucru la care trebuia să aibă grijă tânărul erau sentimentele prietenei lui, întrucât avuseseră ceva lucruri în trecut care nu trebuiau reproduse...

Va urma

miercuri, 30 iulie 2014

4 Oare de ce?


Ultimul acord încă rezona cu putere după terminarea cântecului. Cred că niciodată nota La nu se simțise atât de profund, încât nu era deloc nevoie de un cuvânt care să descrie starea lucrurilor ce se întâmplaseră, ori a sentimentelor pierdute în van.
Dan încă nu spusese nimic, se gândea că în acel moment cuvintele nu își mai aveau rostul. Tânărul, în schimb, devenise și mai cufundat în gânduri. Dădu chitara deoparte și scoase pachetul de Marlboro, apoi își aprinse una. De fiecare dată când fuma devenea altcineva, un străin foarte sumbru, își pierdea orice urmă de veselie copilărească, nu rămânea decât un om foarte matur, îmbătrănit de problemele pe care le avea și pe care le aducea înapoi printr-un singur fum de țigară. Astfel încât tânărul luă poziția de apărare, fumând ca și cum era singur, într-un loc uitat de lume, și nu în centrul orașului.

Era deja în lumea lui. Dar nu în acea lume caldă pe care toți o doresc... Nu, nici pe departe. Era în acea lume moartă, lipsită de sentimente, în care nu exista decât durere. Se gândea la ea... după atâta timp, încă se gândea la ea. Probabil că nu o detesta așa de mult precum și-ar fi închipuit...

Ea... Era o fată foarte frumoasă, cu cei mai frumoși ochi, unii ce îți puteau însenina ziua chiar și atunci când nu voiai sau te aflai departe de fericire. Avea cel mai luminat zâmbet, cea mai curată privire, pentru că acel zâmbet cunoscuse din plin durerea, iar nimic nu este mai frumos decât o rază de lumină pe un cer întunecat de nori.
Sentimentele ei păreau într-adevăr curate, era genul de persoană în mâna căreia să îți lași întreaga viață, știai că va avea grijă de ea. Și el a făcut-o... Una din greșelile asupra căreia nu putea reveni, își încredințase întreg sufletul ei, se gândea că va fi responsabilă. Dar nu a fost... I-a lăsat inima lui, dar la prima ocazie aceasta i-a amanetat-o pe nimic.




Poate că exista o explicație, dar poate că nu... Nu înțelegea nici el concret unde s-a produs ruptura, când toate mergeau atât de bine... Știa ce simțea pentru ea, și-a pus tot sufletul în acea relație, ba chiar poate că împrumutase și de la Divinitate pentru a avea cu ce să completeze vidurile, sau locurile incomplete... Știa prin ce trecuse și ea, cu câte s-a luptat, ce piedici i-a pus și ei viața, cât de greu s-a ridicat... dar acum, întrebarea care poate niciodată nu îl va mai lăsa să doarmă noaptea cum trebuie: dacă ea avusese o viață atât de grea, DE CE A TREBUIT SĂ I-O FACĂ ȘI PE A LUI UN IAD?

luni, 28 iulie 2014

3 Până nu e prea târziu

 Poţi şterge şi pozele noastre împreună,
 Poţi spune că dragostea ta a fost o minciună,
 Poţi spune că ai ales în grabă,
 Că nu am fost potrivit să îţi petreci cu mine o viaţă întreagă.

 Poţi face toate astea fără pic de milă,
 Ştii că nu am avut nici măcar o vină,
 Orice ai face, amintirile rămân, şi dor,
 Sper că dormi bine noaptea, bine, pentru amândoi.


Distrugătoare de suflet,
Manipulatoare de zâmbet,
De tot ce e frumos,
Laşi în urmă doar un gol dureros...


Întoarce-te de unde-ai plecat
Îl mai ştii pe cel lăsat îngândurat
Fără o vorbă hotărâtoare,
L-ai lăsat nedumerit, cu o dilemă mare,
Cu o dilemă răvăşitoare…
Sunt blestemat să îţi port dorul
Neîncetat!
Oare când se va termina?
Ştiam de mult
Că nu-mi va plăcea!

 Nimic nu ţine o eternitate,
 Nici dragostea mea cea îndurerată,
 Nici inima mea nu mai este cum era odată,
 Pierdută, dată, către cea mai frumoasă fată.

 Acum, când e călcată în picioare
 Durerile din trecut revin, şi doare mai tare
 De când ţi-am spus „Te iubesc” ţi-am oferit-o sincer,
 Nu ştiam ce se ascunde sub o faţă de înger.


Întoarce-te de unde-ai plecat

Până nu e prea târziu...”



2 Atipicupunctură

Minutele treceau foarte greu când erai nevoit să aștepți în ploaie, să înfrunți vântul într-un loc ce nu te proteja mai deloc... Tânărul își pierdea răbdarea, dar se gândea că cel puțin nu îl mai văzuse de atât de mult timp pe acel amic. Ultima oară când auzise de el, avea un concert, el fiind basistul unei trupe locale ce zi de zi avea tot mai mulți fani. Tot gândindu-se la aceste lucruri, nici nu și-a dat seama că ploaia aproape se oprise, doar mici picături picau când și când...

Tot pe nesimțite, se simți atins pe umăr. Până să aibă ocazia de a se întoarce, auzi o voce extrem de cunoscută, și parcă toate grijile lui erau departe. Era chiar el, prietenul său pe care nu îl mai văzuse de mult timp. Îl vom numi Dan. Acesta, un tip nu foarte solid, dar extrem de vesel și de direct, era poate exact lucrul de care personajul nostru avea nevoie pentru a mai uita de unele lucruri...

"-Tu, nu îmi vine să cred că ai venit! Scuze de vremea asta pe care te-am chemat, dar în zilele urmatoare am repetiții și nu mai aveam când să ajung."
Chiar atunci, s-a așezat pe banca de vis-a-vis, s-a așezat pe aceasta, nu înainte însă de a-și lăsa husa lângă el, deschizând fermoarele. Era un Fender electro-acustic de toata frumusețea, o piesă cu un sunet nemaipomenit, adresându-se oricărui gen de muzică, iar prețul era nesemnificativ, complet irelevant cu ce putea oferi acea chitară. 



Tânărul se aștepta la asta. Dan era acel tip nonconformist, neconvențional, atipic, exact așa cum fusese și el odată, acel tip care îți oferă fericire când nu te aștepți sau nu o ceri, mai ales. Știa că Dan cânta de multe ori, o făcuse pe Republicii, la Modarom, prin parcuri, dar nu pentru bani, ca ceilalți, ci pentru el. O făcea în aer liber pentru că i se părea că muzica moare dacă nu este auzită și de alții, notele muzicale se loveau de pereții mult prea strâmți ai locuinței lui din Calea București și câdeau secerate... De aceea prefera să o facă în locuri publice , nu neaapărat să fie ascultat de alții, dar pentru a avea certitudinea că notele făcute de acesta se înălțau până la bolta cerească, și mai presus de ea...

Tânărul visa cu ochii deschiși la toate acestea, până să fie trezit din clipa de melancolie la auzul numelui său.
"- Tu mai cânți?"
Era o întrebare care îl prinsese pe tânăr în offsaid. Nu o mai făcuse de mai bine de o lună, chiar nu avusese o stare artistică în ultimul timp, iar colegii din fosta lui trupă erau răsfirați prin alte proiecte muzicale mici din suburbiile orașului.
"-Nu...nu, nu am mai făcut-o."
"-De ce nu? Aveai unele versuri interesante."
"-Poate că așa a fost să fie..."
"- Totuși, încă mai știi câte ceva, nu?", insistă Dan.
"-Este ca mersul pe bicicletă, nu se uită..."

Tânărul se apropie, oarecum intimidat de acea piesă de colecție ce se afla în fața lui... De multă vreme nu mai avusese pe mână ceva atât de prețios, dar recordurile sunt pentru a fi sparte. Astfel încât lua acel Fender și se așeză pe bancă, lângă Dan. Știa că niște armonii ale unei piese cu adevărat prețioasă pentru el se aflau mereu în buzunar, astfel încât scoase bucata de hârtie.
"-Ce este Dsus2?", îl întrebă Dan.
"- Re suspendat 2, adică Re-Mi-La..."

duminică, 20 iulie 2014

1 Oare el era singurul?



Ziua începuse normal, fără ca ceva să anunțe ceea ce avea să se întâmple, ce urma să fie dezgropat dintr-un trecut poate uitat... 

Ceasul anunța ora 11, era timpul ca tânărul să se trezească. Nu ar fi vrut deloc să o facă, era o dimineață ploioasă, iar cearșafurile erau încă atât de calde, încât reprezentau un adevărat impediment... Însă promisiunea este promisiune. Dacă a spus ca îl va revedea pe acel amic, trebuia să o facă, iar vremea nu era un argument destul de puternic pentru a nu o face. 

Tânărul își adună toate puterile într-o sforțare hotărâtă, una care să îi alunge ultimele fărâme de somn și să combată această stare. După 2-3 încercări, a cunoscut gustul victoriei: era în picioare. Imediat după scurta rutină de dimineață, și-a tras pe el în fugă o pereche de blugi, un tricou, geaca și o pereche de teniși aleasă complet la întâmplare. Din păcate, după o dublă verificare, îi lipsea obiectul cel mai depreț în acest moment: umbrela. Exact. Tocmai obiectul cel mai indispensabil îi lipsea în acest moment. Ultima lui umbrelă se stricase, dar din ce se vede neglijența și poate absența timpului au făcut ca în acel moment tânărul să rămână descoperit. Varianta finală rămânea autobuzul, bineînțeles, cea pe care avea să o folosească.

Doar câteva minute l-au despărțit de stația lui 5, dar a fost de ajuns pentru ca picăturile de ploaie să își lase amprenta. Verificând orarul autobuzelor, se pare ca 10 minute îl despărțeau pe tânăr de mult-doritul autovehicul de transport în comun. "Numai bine", gândea el, avea timp și de o țigară. Și-a aprins liniștit țigara, și cu această ocazie avea timp să se mai gândească și la evenimentele din ultima lună... cât de mult se schimbaseră unele locuri, unele persoane, câte lucruri le lăsase pe ultima sută de metri, cum trebuia el poate să se găsească în Sfântu Gheorghe la acea vreme, sau la cât de mult decăzuse în ultima lună. Timpul trecea ușor când îți aduceai reproșuri, astfel încât nici nu a luat seama cum țigara lui se terminase, sau cum autobuzul tocmai oprea în stație.

Atmosfera din autobuz fusese întotdeauna interesantă, dar nimic nu se compară cu aceasta când afară sunt și niște condiții atmosferice destul de nefavorabile. Totul în jur părea atat de cald, de liniștit, de familiar, încât nu aveai cum să nu te simți ca într-un cămin, înconjurat de persoane amiabile, fie că mergeai până în capătul liniei sau numai câteva stații. Găsind un loc liber, tânărul îl luă fără ezitare, admirând dezlănțuirile naturii de pe geamul autobuzului. În mintea lui începuseră să se desfășoare tot felul de scenarii, se gândea cât avea să îl disprețuiască pe acel prieten dacă avea să întârzie, ce urma să facă zilele acestea, pentru că programul era foarte încărcat și aveau de stabilit multe... In fine, fel de fel de lucruri care veneau, lăsau o urmă de tensiune în suflet și apoi plecau la fel de ușor precum apăruseră, pentru a face lor altora noi. Atenția era total distrasă, absentă mai degrabă, la tot ceea ce se întâmpla în jur... Și totuși, un lucru l-a făcut pe tânăr să tresare... Ceva ce îi amintea de niște lucruri din trecut, de o persoană din trecut pe care credea că o lăsase în urmă...

La câțiva pași de el, chiar sub privirea pierdută în gol a tânărului, era un cuplu de adolescenți care se îmbrățișau și se sărutau cu mare tandrețe, ca și cum nu s-ar fi văzut de foarte mult timp. Nimic neobișnuit, cupluri de acest fel văzuse cu sutele prin tot felul de locuri. Însă, parcă acum ceva era diferit... Atingerile, pasiunea, dar mai ales inocența, dorința și lucrurile atât de mărunte îi aminteau de cineva din trecut, peste care chiar credea că trecuse de mult. Îi amintea de el și de acea persoană care nu îl merita, dar care totuși îl rănise destul de puternic... Ironic cum unele lucruri neînsemnate îți pot trezi atâtea și atâtea lucruri, cum te pot răscoli atunci când te aștepți mai puțin.
Se tot gândea... oare el chiar era singurul care crezuse, și încă mai credea în iubire, în sentimente sincere și în persoane, în alți oameni mai presus decât el?

Tânărul deja regreta alegerea... Patul de acasă i se părea acum mai cald ca niciodată, atmosfera de letargie i se desfășura ca ceva sublim, un sentiment greu de atins atunci. Alegerea fusese însă făcută, trebuia să se împace cu ideea...

Tot gândindu-se la lucrurile din trecut, protagonistul era să piardă stația unde trebuia să coboare... Ah, Modarom-ul se înfățișa ca un turn regal, o structură fortificată ce apăra centrul Brașovului de pericole. "Păcat că nu și de această vreme mohorâtă", gândea tânărul, așteptând ca autobuzul să oprească în stație și să își continue drumul. Ceea ce se și întâmplă, 3 minute mai târziu. Peste alte 2 minute, tânărul se afla la baza clădirii, așteptându-și prietenul, care, ca întotdeauna, lipsea cu desăvârșire...



Va urma...

miercuri, 16 iulie 2014

Să renunți sau să lupți

Sunt un om plin de dileme... Încă mai am aceste lucruri, aceste întrebări, deși în ultimul timp am ajuns să cred că nu a mai rămas nimic din mine, din sufletul meu, distrugând totul, în frunte cu sănătatea, fără măcar să îmi pese. Poate din cauza lor nu reușesc de mai bine de o lună să dorm ca un om normal... în fiecare secundă creierul trebuie să preia fiecare informație, să o întoarcă pe toate părțile, să calculeze riscurile și metodele de evadare, și asta pret de câteva secunde, timp în care psihicul tău ajunge distrus, total nedumerit, dar departe de oboseală, pentru că nu îl poți stopa decât atunci când totul se rezolvă. Iar daca nu, atunci, surpriză, nu mai dormi.




Mă tot gândeam zilele acestea... Oare se merită să mai pui suflet în ceva în aceste vremuri atât de tulburi? Tu te consumi pentru cineva, pentru un sentiment curat, iar aceea/acela vine, îți întoarce toată lumea pe dos, apoi pleacă, lăsând însă acea mizerie pe care cu greu o cureți. Iar când te refaci, după un timp, trebuie să apară altcineva în viața ta pentru a face același lucru... Toate au o limită, nimic nu este infinit, iar din păcate, acest lucru se aplică și sentimentelor. Pierzi din ele prin fiecare relație sinceră de care ții, pe care încerci să o faci să meargă și se termină urât, astfel încât atingi un prag când practic nu mai ai ce face decât să dai înapoi iar și iar, pentru că știi că un șoc nou te-ar dărâma complet, pur și simplu nu ai mai face față și ai claca complet... Nu vreau să îmi imaginez ce s-ar întâmpla atunci...
Oare ce trebuie să faci, cum să procedezi? Să îmi spună cineva mai deștept, poate că eu sunt prost sau bătut în cap... să îmi răspundă printr-un comentariu aici, pe facebook sau în privat, să îmi trimită un mesaj pe telefon dacă are numărul meu, dar să îmi spună, ce este de făcut... SĂ RENUNȚI LA O PERSOANĂ, SĂ TRĂIEȘTI CU ACEST SENTIMENT, SĂ DEPĂȘEȘTI STADIUL, DAR SĂ NU ÎȚI PIERZI TOTAL SUFLETUL, SAU SĂ LUPȚI ȘI SĂ TE DISTRUGI, SĂ TE CONSUMI COMPLET?


Oare în ziua de azi, mai are rost să crezi în ceva, sau în cineva prea mult? Nu cred... Majoritatea oamenilor te dezamăgesc mai devreme sau mai târziu, aici depinde de tine cum accepți șocul... Dacă te așteptai la el, îl poți suporta ușor și în câteva zile poți fi la loc pe picioare, ca nou. Dacă în schimb ai avut atât de mare încredere în persoana sau persoanele în cauză, și primești niște vești, acele surprize nedorite, tocmai când simțeai că ești cel mai fericit, cel mai sus în aer, mai presus de nori, ei bine, acestea te vor coborî atât de jos, încât garantez că nu te vei opri la suprafața solului, vei avansa în neant și nu te vei opri... Poate îți vei aminti calea de întoarcere, poate te vei pierde în neant și cineva te va găsi și te va salva când te aștepți mai puțin, aceasta este partea a doua, un alt scenariu care diferă de la individ la individ... Oricum, este trist cum unii își bat joc de sentimente fără să le pese de persoanele pe care le distrug voit, cu rațiune, dar fără pic de milă...



La fel de bine, nici nu știu dacă mă voi lăsa vreodată de țigări. Sau dacă mai vreau acest lucru și îl consider prioritar... Mă întâlnisem azi cu o prietenă, și mă întrebase dacă mai fumez, și asta chiar în timp ce mă pregăteam să scot pachetul de Marlboro pe masă. Cum răspunsul nu își mai avea rostul, am spus "-Da, iarbă!". Și nu este de râs, credeam serios că voi ajunge acolo, tot făcusem tranziții de la LM Forward la Marlboro Light, iar acum Light si Roșu, dar în ritmul acesta în scurt timp cred că voi ajunge dealer de droguri. Cu țigările este o poveste mai veche, mă apucasem după o despărțire de cineva drag în preajma Crăciunului, destul de greu de suportat, mai ales în acea perioadă, renunțasem la ele după un scurt timp, pentru ca apoi alte lucruri să mă facă să le reiau pe la jumătatea lunii iunie, și de această dată în forță. O stare bună nu am mai avut de luni, dar deja mă întreb dacă mai vreau să le las, au ajuns o obișnuință, un hobby, o pierdere de vreme, bani și sănătate, dar suportabilă. Nu știu pe unde voi ajunge, sau unde voi fi peste câteva luni, dar cred că nu foarte departe...






luni, 14 iulie 2014

Intrigi de culise

Urăsc oamenii care îi judecă pe alții... Cred că sunt printre acele "specimene" pe care mi-aș dori să le văd dispărute, sau cel puțin în lagăre de concentrare. 
Nu pot înțelege ce minte au aceștia, ce orizonturi restrânse, mai înguste decât însuși mintea lor ce nu pot răzbate peste momentele din prezentul apropiat, și nimic mai mult.



Poate că fiecare ne-am găsit cel puțin o dată la polul opus, adică am fost judecătorii și jurații, însă bănuiesc că majoritatea am depășit acel stadiu îngust din trecut, când nu puteam să înțelegem pe cineva și să începem să îl judecăm. Dar, dupa cum am spus, mulți am depășit acel stadiu. Dar nu toți...
De câte ori am spart câte un tipar, a trebuie să fiu musai judecat de către alții... Noroc că nu am dat doi bani pe părerea lor. De câte ori am făcut câte o tâmpenie, trebuia să mi se scoată ochii de către persoane cărora nu le păsa câtuși de puțin, dar trebuiau ei să o facă pe interesanții... Noroc că nu mi-a păsat niciodata, și încă nu îmi pasă.



Făcând aluzie la poza de mai sus, când m-am apucat de fumat, prin ianuarie, a trebuie să fiu criticat de multă lume, că nu este sănătos, că voi "crăpa" mai repede, că de ce, că eram exemplu pentru mulți (pe ultima am aflat-o și eu târziu, dar no, acum nu mai contează), etc, etc, încât îmi ieșeau pe ochi aceste critici, chiar daca nu aveau vreo importanță în fața mea, venind din partea lor. Când m-am reapucat, în iunie, din nou, aceleași lucruri... Foarte fain, trăiți în lumea voastră perfectă și lăsați-mă pe mine cu viciile mele.



Când mi-am evitat mulți prieteni pentru că nu eram în apele mele, din nou  a trebuit să se ridice anumite critici, în frunte cu eternul "Nu mai fii trist!", etc, etc, nu că ar fi fost treaba lor... Dacă erau așa cum se prezentau, și anume prieteni, mă lăsau în pace, cum le-am cerut, nu îmi cereau socoteală.

Iar acum, no, culmea ironiei... Am stat și am analizat aceste lucruri, am atacat acei oameni prin povestirea de față. Prin urmare, ce am făcut eu prin această postare, dacă nu să îi judec, să mă cobor la nivelul lor și să fac același lucru prin această postare?


marți, 8 iulie 2014

Filosofie sau poți să pleci

Sunt un tip foarte narcisist si egocentric în zilele mele bune... Am făcut totul de aici să fie despre mine, fără doar și poate. Chiar și acum, când vreau să spun că am scris destul despre persoana mea și mă voi referi la altceva, sau pur și simplu vreau să mă scuz, tot ajung să vorbesc despre mine... Tipic.

Revenind la topicul "non-Alex", avusesem în ultimele zile multe discuții pe tema iubirii, cu persoane variate, unele pe care le cunosc bine, pe altele nu, personal sau nu, dar pe care îi consider mai mult sau mai puțin prieteni. Și bineînțeles că s-au schimbat foarte multe impresii, tema iubirii meritând încadrata pe deplin, alături de cea a filosofiei, a politicii și a religiei, drept teme pe care le poți aborda cu zecile de ore și tot să nu ajungi la un consens, fiind infinite prin motive pro și contro, de ambele părți. O adevărată bătaie de cap, ce să mai... 



Astăzi reușisem să am o discuție și cu prietenul meu cel mai bun, un tip cu un caracter sobru-meditativ, un filosof autentic în ochii mei, și ajunsesem, după discuții și discuții interminabile despre ce făcusem în ultimele luni, și la acest subiect delicat... Nu atât discuția în sine, cât tema, dar și câteva argumente m-au pus serios pe gânduri cu privire la unele lucruri...

În primul rând, de câte ori ai iubit cu adevărat? Și nu mă refer la obsesii, crush-uri sau doar pasiuni pentru cineva, ori acea atracție fizică superficială ( după cum spunea o prietenă bună, "trupul te atrage, dar mintea te face să rămâi sau nu" ). Prin urmare, dacă tragi o linie, de câte ori ai iubit cu adevărat? De câte ori te-ai pus ( sau mai bine spus, te-ai pus vreodată ) pe planul secund când venea vorba de ceva? De câte ori ai fost dispus să te sacrifici fără niciun regret pentru o anumită persoană, fie că a fost să fie lângă tine, sau soarta te-a îndepărtat și mai mult fizic, dar te-a apropiat și mai mult psihic? Ai avut vreo depresie în urma unei astfel de iubiri? Câte luni întregi ți-a luat să te refaci după aceste pierderi masive de sentimente? Câte lacrimi ai vârsat după aceasta? Sunt niște întrebări pe care ți le poți pune adesea, să vezi cât de mult "ai trăit" cu adevărat sau din contră, dacă se merită să fii trist după o persoană care a dat sens vieții tale și apoi a plecat, cu tot cu ea...



Nu în ultimul rând, este normal ca după aceea să nu te mai îndrăgostești, sau cel puțin să îți închizi inima, exact cum închizi calculatorul atunci când mergi să dormi, spre exemplu. Nu spun că este ceva sănătos, poți pierde multe, poate chiar persoane ce te meritau și care te puteau face fericit, persoane ce credeau în tine când nici tu nu mai făceai asta... Poți pierde prieteni, poți răni oameni, și vei vedea că nu rezolvi nimic, oferi doar un repaus sufletului pentru a-și cicatriza rănile, dar tot va fi sensibil, iar la fiecare înțepătură sau sentiment totul se poate deschide, poți pierde totul într-o clipă, cum nu ai crede... Din păcate, așa este viața, nu ai ce face... Când îți rupi un picior sau o mână, chiar dacă nu pe moment, dar în timp vei vedea că este mai sensibil/ă, și orice șoc puternic îți poate întoarce toată durerea, întreită... 
Pe această tema, Tudor Chirilă avea un citat care mă marcase la un moment dat... "Cred că inima mea este închisă pentru renovare. Nu mai încercați. Lucrătorii se mișcă greu, românește. Fură la materiale, sunt leneși. Nu știu cât va dura..."

În fine, am încercat să nu îl fac despre mine, nu știu cât am reușit. Asta rămâne la aprecierea voastră... Încercând să schimb aerul, imaginea următoare se adresează tuturor care are o zi proastă... :)





vineri, 4 iulie 2014

Despre zombie și melci

Este o ceață pe care ai putea să o tai cu cuțitul... Peste tot doar nuanțe de nonculori, un gri persistent care te face să te simți ca într-un film vechi pe care îl urmăreai mai demult... Prin acest tablou destul de morbid apare prima persoană ce merită menționată, pentru că până la urmă este și singura din peisaj, deci nu e deloc greu de remarcat...un... zombie! Da, exact, ai auzit bine. Un zombie, o ființă ce face lucrurile inconștient, fără să le mai dea atenție sau fără să se mai concentreze pe ceva anume... O ființă fără rațiune. Sau cel puțin în aparență. Motivele pentru care a ajuns așa sunt ale lui, are tot dreptul să facă asta dacă prin această manieră atinge autodistrugerea mult-dorită. Trebuie apreciat efortul, nu e ușor să ajungi în această stare, sau să îl induci și să îl aplici prin diferite chestii... 


Nu mă înțelege greșit, este greu să ajungi acolo, foarte greu... Dar ce este și mai greu decât să ajungi acolo, dacă nu chiar aproape imposibil, este să ieși din asta... Pentru a ajunge până la acea extremă, nu este nevoie decât de câteva lucruri ce să îți strice starea, să mai vină altele, apoi lucruri din trecut să îți apară în față și să te lovească bine de tot, ca și cum ar vrea să te trezească din visare, când de fapt nu fac decât să te ducă în lumea interesantă a nonculorilor, ce nu merită încercată, serios. Nu e nimic plăcut de văzut, recomand Disneyland. Revenind la rețeta magică, după câteva lucruri mai greu de digerat, se adaugă câteva lingurițe de durere, si un praf de remușcare pentru aromă. Apoi merge servită cu multe nopți fără somn, cafea și mai ales țigări dubioase și amare despre care poți jura că ar fi iarbă, toate cele amintite mai sus inducând o stare foarte neclară cu privire la starea de spirit, o buimăceală totală cu privire la ce zi este, ce faci, ce este etic sau nivelul de implicare/cât de mult îți pasă, fiind ceva ce se repetă mereu din cauza continuității zilelor și nopților, dar cel puțin sentimentele sunt diminuate considerabil, deci e mai ușor de suportat. 
Singurul avantaj pe care îl are statutul de zombie.

miercuri, 2 iulie 2014

Ai fost?

Ție îți vorbesc. Exact, ție, celui căruia citești aceste rânduri... Ești mulțumit cu tine? Ești mândru de tine? Ai avut momente pe deplin fericite în viață? Nu te întreb degeaba, însă în vremuri tulburi ajungi să îți pui la îndoială toate gândurile, începând cu existența însăși.
Ai fost vreodată atât de nervos încât să tremuri fără să știi de ce, când totul părea cel puțin în regulă, pentru că totuși perfecțiunea este supraapreciată, dar oricum nici nu mai este la modă... Ai fost atât de nervos încât să fumezi țigări peste țigări și să bei cafele numai ca să îți oprești acest sentiment, sau cel puțin să îl diminuezi? Eu da, și chiar azi am avut una de acest fel, greu de explicat, dar nu voi sta să îi caut motivul, cred că l-am dibuit după câteva secunde...



Ai fost vreodată atât de dezamăgit încât să îți dorești să nu te fi născut? Să îți calci pe orgoliu si pe una din frazele tale preferate, "Fără regrete"? Poate da, poate că nu, depinde unde te găsești cu nivelul de fericire în acest moment... eu cu siguranță am vrut cele de mai sus, mai ales în ultimul timp...



Ai fost vreodată dezamăgit de toți și de tot ce se întâmplă în jur? Ai ajuns de la prea multă atenție la o indiferență acută, un punct în care să nu îți mai pese de nimic, începând cu tine? Știind cu bună intenție că te distrugi singur prin felul de viață din ultima lună, dar să nu îți mai pese deloc? Experiența este bună, o poți folosi ca model de viață, ca exemplu, doar să știi când să te oprești, să pui stop sentimentelor și acțiunilor tale atât de dezlănțuite care te pot distruge cât ai clipi...


Ai fost vreodată cu adevărat la pământ, să ai idee "cu ce se mănâncă" și ce înseamnă? Dacă da, probabil cunoști sentimentul și îți dorești să nu îl mai trăiești vreodată, cât timp vei exista, pentru ca nici o altă durere din lume, fizică, psihică sau sufletească nu se poate compara cu așa ceva...
Dacă nu ai trecut, felicitări, ești un om fericit. Dar te rog, te implor, taci dracu' și nu comenta ce nu înțelegi, nu îmi spune nimic despre asta sau cum ar trebui să mă simt, dacă nu ai avut-o și nu ești conștient de faptul că o astfel de gaură din suflet nu se acoperă...poate niciodată, sau cu greu... Pentru ca urmatoarea proastă, vită idioată sau cum vrei să o numești, ori probleme mici dar care se adună, să o redeschidă cu mare ușurință...



Îmi cer scuze dacă am făcut textul prea filosofic și ți-a provocat o migrenă; orele din noapte, cofeina și drogurile au acest efect și sunt de vină...



joi, 26 iunie 2014

Are logică

Este greu să pici... Este al dracului de greu, te simți ca și cum nimic nu te-ar mai scoate din convalescență, și ajungi în cele din urmă dependent de stare, ca de toate viciile, de altfel... Durerea este un viciu, unul peste care treci greu, trebuind luni sau ani până să lași în urmă o stare mai veche...


Cu mine, ce a fost cu adevărat greu, singurul lucru, că mereu am crezut că persoana de lângă mine avea să stea alături toata viața... Și tocmai de aceea căzătura era cu atât mai mare, iar rănile se închideau dupa luni întregi de meditare la ce a fost și ce avea să vină...
Dar cred că de departe cele mai dure șocuri sunt de departe când ești cu adevărat fericit și primești gloanțe direct în inimă, dar nu sunt 2,3, ce au de gând să se oprească... Sunt sute, poate mii, ce îți fărâmițează ce ți-a mai rămas din suflet... Exact ca atunci când vine Viața la tine să îți spună "Salut Alex. Parcă ești prea fericit azi... Haide să te duc într-un loc fain... Nu vreau să te pun la pământ, să te bag la 10 metri sub el este ceea ce am de gând, daca binevoiești". Este și normal să rămâi cu nimic, așa funcționează matematica.
Așa că este oarecum greu când în prima zi când conștientizezi în sfârșit că ești fericit, să apară ceva care să te zdruncine, iar apoi să începi încet, dar sigur, să cazi...


Apoi este oarecum logic să devii mai sensibil, câteva probleme ce poate până atunci îți păreau neînsemnate acum te rănesc și deschid răni mai vechi, sentimente din trecut, iar încursiunea către întuneri continuă... Țigări, alcool, cafea, somn foarte puțin, toate acestea alcătuind zombie-ul din prezent pe care nimeni, nici măcar el nu se mai recunoaște...

Sunt greu impresional, aproape deloc... Nu mă las intimidat de lucruri sau de situații, întotdeauna picioarele mele au fost pe pământ, însă capul în aer... Până recent, când dilemele m-au făcut să îmi ridic mintea mai presus de galaxie, dar să îmi afund picioarele la mai mulți metri decât aș putea număra, sub pământ...
Dacă ar fi fost să ma descriu în câteva rânduri, probabil eram un arogant îngâmfat ce avea mereu dreptate, un narcisist și un egocentric ce culmea, nu se sfia să spună asta sau să facă glume pe această tema... Iar ca prieten nu aveam foarte multe să îmi reproșez. Atenție, am spus foarte multe, nu nimic sau altceva.


Sunt unele lucruri cu care nu mă mândresc, dar no, fiecare își așterne așa cum doarme... Este cel putin un gând care te face să continui pe calea aleasă, fie ea bună sau rea.

Îmi pare rău pentru oamenii pe care i-am dezamăgit, i-am ignorat sau i-am rănit, dar de un timp nu mai sunt în apele mele, așa că vă mulțumesc anticipat pentru înțelegere, iar dacă mai țineți la mine, lăsați-mă în pace, de preferat ignorați-mă complet, eu am renunțat de mult la mine, nu are rost să nu faceți și voi exact același lucru. Da sau nu, oricum nu aveți șanse să schimbați ceva...

duminică, 22 iunie 2014

CINE PULA MEA EȘTI TU?

*Atenție: postarea următoare conține limbaj trivial și violență verbală*

Cu tine vorbesc! Exact, cu tine idiotule, pentru că până la urmă ești singurul cu care am schimbat impresii cu adevărat în ultimul timp, cu tine și numai cu tine. Mai știi șocurile tale din trecut? Vrei să îți reamintesc eu toate lucrurile prin care ai trecut și cât de greu ți-a fost? Mai știi cum preferai să fii călcat de un camion decât să rănești pe cineva? Aha, văd ca da... Și totuși, acum întrebarea mea pentru tine...CINE PULA MEA EȘTI TU SĂ IEI FERICIREA CUIVA? CINE-N MORȚII MĂ-TII ȚI-A DAT ȚIE VOIE SĂ FACI ASTA, RATATULE? Mai știi cât de greu te-ai ridicat de fiecare dată când credeai că viața pentru tine s-a sfârșit? Spuneai că este cel mai urât lucru, să rănești pe cineva, să îl faci să sufere... Și tu, idiotule, ce ai facut? Spune-mi, ce ai făcut? 
Nu, nu merge, nu te poți scuza! Pentru așa ceva nu există scuză. Nu poți să împuști un om, să îl golești de sentimente, să îl seci de vlagă și să îți ceri scuze...sau să încerci să repari ceva ce deja a fost stricat. Nu, faptul că deja erai în cădere liberă când făceai asta nu te salvează, acceptă în morții mă-tii consecințele, chiar dacă nu se vor cunoaște la tine... nopți albe si durere, ceea ce simțeai și înainte să faci asta... Prin urmare, unde este dreptatea?




Dacă mă uit bine la tine, și te văd perfect, pentru că eu sunt singurul ce vede prin sufletul oamenilor, în special al tău, te cunosc de dinainte să te naști, văd că ai reușit, geniule, să fii "la înălțime"... Ai ajuns exact monstrul de care ai fugit dintotdeauna, și o meriți din plin! Sper să nu scapi niciodată de această stare, plina de nopți albe, țigări, cafea, oboseală, remușcări, dar mai ales suferință! 
Ești un as al matematicii, asta e clar... Ia un sentiment la întâmplare, și cu acesta nenorocește 2 suflete, te rog. Pe al tău, cel ce acum se afumă pentru că asta merită, dar și pe al altcuiva ce a ținut la tine și nu merita această soartă, pentru nimic în lume. De fapt nu... de ce doar 2 suflete? Te rog, distruge tot ce prinzi în cale, să știi măcar că faci o faptă până la capăt. Sau, mai bine... distruge-l dracu' odată pe al tău, definitiv, și vei ști cu siguranță o treabă.

miercuri, 19 martie 2014

Pleacă din capul meu...

 Este al naibii de greu să îţi încalci principiile. Ai o senzaţie foarte neplăcută, şi parcă se distruge zidul invizibil al stabilităţii din jurul tău... De multe subpuncte din Crezul meu am trecut la începutul acestui an, când eram doar o umbră a ceea ce fusesem cândva. Şi totuşi una parcă a rămas în picioare de fiecare dată, când am încercat să nu rănesc pe nimeni, spunând că nu ne cunoaştem îndeajuns de bine pentru a forma o relaţie. Dacă acest lucru a ţinut sau nu este partea a doua, dar în fine...


 Ceea ce a ajuns frustrant este că de la un timp am picat în propria capcană, sau mai degrabă am călcat şi cea mai plauzibilă teorie de până acum... Adică nici eu nu îmi explic prea bine acest lucru, este un sentiment nou ce mă depăşeşte la toate capitolele... Deşi nu o cunosc bine, am un respect si o emoţie puternică pentru ea, până acum din simplul ei fel de a fi, de a se exprima şi a reacţiona în orice circumstanţă, şi încă ar mai fi multe de spus aici...
 Şi acum unde apare problema? Sunt mai multe...una neînsemnată ar fi că poate nu se va ridica la înălţimea aşteptărilor, dar aceasta nu este nimic pe lângă altele, cum ar fi o relaţie de la distanţă, poate percepţia de a nu fi acceptat, o despărţire, lucruri ce se contrazic cu altă cauză în care credeam cu tărie, aceea de a spune mereu ceea ce simţi... 
Din păcate, nu iese mereu cum vrem noi...

joi, 2 ianuarie 2014

Nu ştiai ce te aşteaptă...

Nu exista nimic la început... Nici durere, nici suferinţă, pentru ca sentimentele încă nu se formaseră. Totuşi, cum era normal, ai venit pe lume... Mai târziu cu o lună decât ceilalţi, ce e drept, dar ai venit (probabil ştiai ce te aşteaptă şi preferai să prelungeşti momentul cât mai mult posibil). Erai mic, mai mic decât toţi, timid, combinaţia perfectă când vine vorba de insucces în a-ţi face prieteni. Şi totusi te-ai descurcat. Însă nu ştiai ce te aşteaptă…

Timpul a trecut repede. Ai pierdut cateva rude apropiate, însă soarta te-a ferit de suferinţă, la 4 ani fiind prea mic să ştii ce înseamnă moartea. Ai ajuns la grădiniţă, o perioadă frumoasă, ca mai toată din copilărie, de altfel, toată ziua însemnând distracţie, o joacă permanent cu jucăriile tale, cu vecinii, cu prietenii, cu colegii… Nu ştiai ce te aşteaptă…

Acum te găsim la şcoală, cel mai mic din efectiv, speriat de noutatea sistemului, de învăţătoarea extrem de excesivă, însă cu colegii chiar te-ai simţit apropiat. Alte amintiri frumoase de adăugat la repertoriu. Ai trecut în gimnaziu, unde a fost o perioadă grea pentru tine, plină de îngâmfaţi, îţi doreai să scapi… Ai reuşit. Ai ajuns la liceu. Unul peste aşteptări, şi, deşi ai avut un colectiv de evitat per ansamblu, te-ai împăcat cu toate lucrurile, încă erai mândru de tine. Nu bănuiai ce te aşteaptă…

Te găseşti în clasa a 12-a. Ajungi să te îndrăgosteşti cu adevărat pentru prima oară… Ce sentiment… Simţi că pluteşti, o vrei numai pe ea, gata cu găştile tale de prieteni, crezi că ai găsit răspunsul… Din păcate, este o mică deziluzie, care îţi aduce primele lacrimi vărsate din iubire… Primele dintr-un şir foarte lung. Simţi că mori, eşti agitat şi nu ştii ce să faci. Realizezi că eşti un visător, un romantic incurabil, diferit de prietenii lui care trec fără probleme peste relaţii, spre deosebire de tine. Cu ajutorul a 2 prieteni, te pui pe picioare, reuşeşti să o uiţi total. Din acea experienţă de viaţă nu rămâi decât cu două scrieri despre ea, pe care le pui bine. Tot atunci apuci şi calea muzicii, una care avea să te ajute foarte mult în viitor. Dar tot e drum lung, şi nu ştii ce te aşteaptă…

Cu o viteză uimitoare, te trezeşti la facultate. Totul este inedit, oraşul, colegii, noile cunoştinţe de viaţă… Eşti prietenos, încerci să îi împaci pe toţi, să schimbi părerea despre oamenii locului din care vii tu. Toate bune şi frumoase. Atunci bineînţeles că trebuia ceva să se întâmple... Dai din nou peste dragoste, sau ea dă peste tine. De această dată parcă este şi mai grav, o vezi oriunde ai întoarce privirea, multe piese îţi amintesc de ea... Din păcate, din nou, lucrurile nu merg conform planului, deschizându-ţi inima şi fiind refuzat sub pretextul “Al doilea sosit”. În ciuda acestor lucruri, nu o poţi şterge din minte, încă o iubeşti, îţi place totul la ea, nu... Nu merge aşa. Şi dupa aproape un an, aveai să o consideri iubirea vieţii, până să cunoşti pe altcineva... Intri în depresie, îţi îndepărtezi prietenii, te închizi în tine şi laşi totul durerii... Timp de aproape 7 luni nu ai mai zâmbit, nu prea ai mai vorbit, ai alergat singur pentru a încerca să uiţi, şi nimic nu a dat roade. Ai luat pe rând alte variante, de la ţigări şi alcool până la antidepresive şi lame. Totuşi ai spus să simţi fiecare lovitură, fiecare rană în parte, şi ai continuat pe drumul întunecat al vieţii. După ce ai ajuns la capătul puterilor, când nu mai aveai de unde să consumi durere, ai trecut până la urmă peste. Deşi încă tresăreai când o mai vedeai întâmplător... Şi totuşi, încă puţin, pe lângă ceea ce avea să te aştepte...


Un an nou de facultate. Forţe proaspete, veselie, emani practic fericire, energie, eşti asemeni unui copil, fără doar şi poate. Tot atunci începi să vorbeşti cu o fată de la o distanţă destul de mare, şi încet-încet te apropii de ea. Nu îţi convine, te sperii, parcă nu vrei o relaţie unde să o vezi o dată la săptămână… Pentru a încerca să dai inapoi, începi să discuţi pe multe platforme sociale, şi practic eşti agăţat” de o fată. Ironia face ca aceasta să fie de la o distanţă de 3 cifre, şi totuşi ajungi să ai sentimente pentru ea... Te vede, o vezi, îţi vine greu, dar sentimentele sunt mai puternice decât distanţa. Totuşi ea nu ştie ce vrea, iar se sfârşeşte totul subit, fără a avea măcar un cuvânt de spus...Simţi cum cerul cade peste tine, te clatini... Chiar anticipai o noua depresie, până să te salveze un prieten, mai întâi la alergat şi la discuţii, iar mai apoi singur, gândindu-te la altceva. În cele din urmă, scapi, fără mare durere. Starea de bine îţi revine, parcă şi mai multă, pentru a recupera timpul pierdut. Însă nu ştiai ce avea să vină…

A fost o perioadă de vreo lună în care chiar nu ai avut niciun regret, fiind fericit doar cu tine şi nimic mai mult. Atunci ajungi să te apropii, în calitate de prieten, de o fată. Nimic anormal, nimic ieşit din comun, doi prieteni care îşi ţineau companie şi se bucurau de prezenţele lor, unul cu altul. Problemele parcă şi-au făcut loc când sentimentele au început să îţi scape de sub control, să realizezi că simţi mai mult pentru ea. Nu ai spus totuşi nimic, nevrând să o pierzi, cu atât mai mult cu cât nu ştiai ce simte ea pentru tine. Însă după un timp nu foarte îndelungat ajungi cu ea… Parcă este un vis, nu? Trăieşti după devizele “Happy Ending” şi “Fără regrete”, fiind pe deplin fericit, având tot ceea ce îţi doreşti, oferindu-i din pasiunile şi personalitate ta, iar tu primind din însuşirile ei. O iubeşti, dar nu numai puţin, nebuneşte chiar, deşi ai avut o perioadă scurtă cu ea, însă ştii asta, i-ai şi spus-o fericit de la început, ai face orice pentru ea… Poate acele săptămâni sunt singurele momente pe care nu le-ai dori şterse din anul 2013, unul de coşmar în întregime. Cum nu trăim în poveşti, iar aici nu există finaluri fericite, la prima piedică, adică distanţa, s-a văzut câtă iubire a existat din partea celeilalte persoane… Mulţumită acestui incident, ai parte de prima vacanţă de iarnă de coşmar, când îţi petreci tot timpul supărat, îngândurat, plângând, având parte de nopţi nedormite… Nu contează că este Crăciunul, Revelionul, pentru tine nu sunt decât zile când vrei să dispari, să pleci de acasă pentru a-ţi vărsa durerea departe de ochii familiei… Ai o cădere nervoasă, ajungi instabil emoţional… Sincer, este greu să fii la pământ într-o perioadă când toată lumea emană fericire. Este greu să nu îţi poţi stăpâni lacrimile când auzi un cântec trist, când eşti îmbărbătat, sfătuit, criticat sau compătimit de prieteni… Şi totuşi lucrurile sunt departe de a fi terminate… Durerea aceasta pare a-ţi aduce şi toate suferinţele din trecut, te simţi în cădere liberă, atacat din toate părţile. Te îndepărtezi iar de toate… Faci lucruri la care niciodată nu te gândeai, îţi trec prin cap gânduri negre, extreme, care îţi dau fiori… Doar tu eşti cel care face orice îţi trece prin cap, cum ai făcut până acum, nu? Ajungi să te ţină pe picioare doar durerea fizică, o necesitate, mai presus de o dependenţă. După lame, pentru tine mai am o sugestie de viitor, tutunul. Dacă nici acesta nu dă roade, poţi sta liniştit,nu e nevoie să treci iar prin luni întregi de suferinţă, mai ai un plan care te va scăpa de orice durere... Acum stai liniştit, iubeşte-o în continuare, suferă, plângi, rezolvarea stă în mâinile tale, oricând nu mai poţi face faţă, ştii ce ai de făcut. Ştii ce te aşteaptă…