4 Oare de ce?

Ultimul acord încă rezona cu putere după terminarea cântecului. Cred că niciodată nota La nu se simțise atât de profund, încât nu era deloc nevoie de un cuvânt care să descrie starea lucrurilor ce se întâmplaseră, ori a sentimentelor pierdute în van.
Dan încă nu spusese nimic, se gândea că în acel moment cuvintele nu își mai aveau rostul. Tânărul, în schimb, devenise și mai cufundat în gânduri. Dădu chitara deoparte și scoase pachetul de Marlboro, apoi își aprinse una. De fiecare dată când fuma devenea altcineva, un străin foarte sumbru, își pierdea orice urmă de veselie copilărească, nu rămânea decât un om foarte matur, îmbătrănit de problemele pe care le avea și pe care le aducea înapoi printr-un singur fum de țigară. Astfel încât tânărul luă poziția de apărare, fumând ca și cum era singur, într-un loc uitat de lume, și nu în centrul orașului.

Era deja în lumea lui. Dar nu în acea lume caldă pe care toți o doresc... Nu, nici pe departe. Era în acea lume moartă, lipsită de sentimente, în care nu exista decât durere. Se gândea la ea... după atâta timp, încă se gândea la ea. Probabil că nu o detesta așa de mult precum și-ar fi închipuit...

Ea... Era o fată foarte frumoasă, cu cei mai frumoși ochi, unii ce îți puteau însenina ziua chiar și atunci când nu voiai sau te aflai departe de fericire. Avea cel mai luminat zâmbet, cea mai curată privire, pentru că acel zâmbet cunoscuse din plin durerea, iar nimic nu este mai frumos decât o rază de lumină pe un cer întunecat de nori.
Sentimentele ei păreau într-adevăr curate, era genul de persoană în mâna căreia să îți lași întreaga viață, știai că va avea grijă de ea. Și el a făcut-o... Una din greșelile asupra căreia nu putea reveni, își încredințase întreg sufletul ei, se gândea că va fi responsabilă. Dar nu a fost... I-a lăsat inima lui, dar la prima ocazie aceasta i-a amanetat-o pe nimic.

Poate că exista o explicație, dar poate că nu... Nu înțelegea nici el concret unde s-a produs ruptura, când toate mergeau atât de bine... Știa ce simțea pentru ea, și-a pus tot sufletul în acea relație, ba chiar poate că împrumutase și de la Divinitate pentru a avea cu ce să completeze vidurile, sau locurile incomplete... Știa prin ce trecuse și ea, cu câte s-a luptat, ce piedici i-a pus și ei viața, cât de greu s-a ridicat... dar acum, întrebarea care poate niciodată nu îl va mai lăsa să doarmă noaptea cum trebuie: dacă ea avusese o viață atât de grea, DE CE A TREBUIT SĂ I-O FACĂ ȘI PE A LUI UN IAD?

3 Până nu e prea târziu

 Poţi şterge şi pozele noastre împreună,

 Poţi spune că dragostea ta a fost o minciună,

 Poţi spune că ai ales în grabă,

 Că nu am fost potrivit să îţi petreci cu mine o viaţă întreagă.

 Poţi face toate astea fără pic de milă,

 Ştii că nu am avut nici măcar o vină,

 Orice ai face, amintirile rămân, şi dor,

 Sper că dormi bine noaptea, bine, pentru amândoi.

Distrugătoare de suflet,

Manipulatoare de zâmbet,

De tot ce e frumos,

Laşi în urmă doar un gol dureros...

Întoarce-te de unde-ai plecat

Îl mai ştii pe cel lăsat îngândurat

Fără o vorbă hotărâtoare,

L-ai lăsat nedumerit, cu o dilemă mare,

Cu o dilemă răvăşitoare…

Sunt blestemat să îţi port dorul

Neîncetat!

Oare când se va termina?

Ştiam de mult

Că nu-mi va plăcea!

 Nimic nu ţine o eternitate,

 Nici dragostea mea cea îndurerată,

 Nici inima mea nu mai este cum era odată,

 Pierdută, dată, către cea mai frumoasă fată.

 Acum, când e călcată în picioare

 Durerile din trecut revin, şi doare mai tare

 De când ţi-am spus „Te iubesc” ţi-am oferit-o sincer,

 Nu ştiam ce se ascunde sub o faţă de înger.

„Întoarce-te de unde-ai plecat

Până nu e prea târziu...”

2 Atipicupunctură

Minutele treceau foarte greu când erai nevoit să aștepți în ploaie, să înfrunți vântul într-un loc ce nu te proteja mai deloc... Tânărul își pierdea răbdarea, dar se gândea că cel puțin nu îl mai văzuse de atât de mult timp pe acel amic. Ultima oară când auzise de el, avea un concert, el fiind basistul unei trupe locale ce zi de zi avea tot mai mulți fani. Tot gândindu-se la aceste lucruri, nici nu și-a dat seama că ploaia aproape se oprise, doar mici picături picau când și când...

Tot pe nesimțite, se simți atins pe umăr. Până să aibă ocazia de a se întoarce, auzi o voce extrem de cunoscută, și parcă toate grijile lui erau departe. Era chiar el, prietenul său pe care nu îl mai văzuse de mult timp. Îl vom numi Dan. Acesta, un tip nu foarte solid, dar extrem de vesel și de direct, era poate exact lucrul de care personajul nostru avea nevoie pentru a mai uita de unele lucruri...

"-Tu, nu îmi vine să cred că ai venit! Scuze de vremea asta pe care te-am chemat, dar în zilele urmatoare am repetiții și nu mai aveam când să ajung."
Chiar atunci, s-a așezat pe banca de vis-a-vis, s-a așezat pe aceasta, nu înainte însă de a-și lăsa husa lângă el, deschizând fermoarele. Era un Fender electro-acustic de toata frumusețea, o piesă cu un sunet nemaipomenit, adresându-se oricărui gen de muzică, iar prețul era nesemnificativ, complet irelevant cu ce putea oferi acea chitară. 

Tânărul se aștepta la asta. Dan era acel tip nonconformist, neconvențional, atipic, exact așa cum fusese și el odată, acel tip care îți oferă fericire când nu te aștepți sau nu o ceri, mai ales. Știa că Dan cânta de multe ori, o făcuse pe Republicii, la Modarom, prin parcuri, dar nu pentru bani, ca ceilalți, ci pentru el. O făcea în aer liber pentru că i se părea că muzica moare dacă nu este auzită și de alții, notele muzicale se loveau de pereții mult prea strâmți ai locuinței lui din Calea București și câdeau secerate... De aceea prefera să o facă în locuri publice , nu neaapărat să fie ascultat de alții, dar pentru a avea certitudinea că notele făcute de acesta se înălțau până la bolta cerească, și mai presus de ea...

Tânărul visa cu ochii deschiși la toate acestea, până să fie trezit din clipa de melancolie la auzul numelui său.
"- Tu mai cânți?"
Era o întrebare care îl prinsese pe tânăr în offsaid. Nu o mai făcuse de mai bine de o lună, chiar nu avusese o stare artistică în ultimul timp, iar colegii din fosta lui trupă erau răsfirați prin alte proiecte muzicale mici din suburbiile orașului.
"-Nu...nu, nu am mai făcut-o."
"-De ce nu? Aveai unele versuri interesante."
"-Poate că așa a fost să fie..."
"- Totuși, încă mai știi câte ceva, nu?", insistă Dan.
"-Este ca mersul pe bicicletă, nu se uită..."

Tânărul se apropie, oarecum intimidat de acea piesă de colecție ce se afla în fața lui... De multă vreme nu mai avusese pe mână ceva atât de prețios, dar recordurile sunt pentru a fi sparte. Astfel încât lua acel Fender și se așeză pe bancă, lângă Dan. Știa că niște armonii ale unei piese cu adevărat prețioasă pentru el se aflau mereu în buzunar, astfel încât scoase bucata de hârtie.
"-Ce este Dsus2?", îl întrebă Dan.
"- Re suspendat 2, adică Re-Mi-La..."

1 Oare el era singurul?

Ziua începuse normal, fără ca ceva să anunțe ceea ce avea să se întâmple, ce urma să fie dezgropat dintr-un trecut poate uitat... 

Ceasul anunța ora 11, era timpul ca tânărul să se trezească. Nu ar fi vrut deloc să o facă, era o dimineață ploioasă, iar cearșafurile erau încă atât de calde, încât reprezentau un adevărat impediment... Însă promisiunea este promisiune. Dacă a spus ca îl va revedea pe acel amic, trebuia să o facă, iar vremea nu era un argument destul de puternic pentru a nu o face. 

Tânărul își adună toate puterile într-o sforțare hotărâtă, una care să îi alunge ultimele fărâme de somn și să combată această stare. După 2-3 încercări, a cunoscut gustul victoriei: era în picioare. Imediat după scurta rutină de dimineață, și-a tras pe el în fugă o pereche de blugi, un tricou, geaca și o pereche de teniși aleasă complet la întâmplare. Din păcate, după o dublă verificare, îi lipsea obiectul cel mai depreț în acest moment: umbrela. Exact. Tocmai obiectul cel mai indispensabil îi lipsea în acest moment. Ultima lui umbrelă se stricase, dar din ce se vede neglijența și poate absența timpului au făcut ca în acel moment tânărul să rămână descoperit. Varianta finală rămânea autobuzul, bineînțeles, cea pe care avea să o folosească.

Doar câteva minute l-au despărțit de stația lui 5, dar a fost de ajuns pentru ca picăturile de ploaie să își lase amprenta. Verificând orarul autobuzelor, se pare ca 10 minute îl despărțeau pe tânăr de mult-doritul autovehicul de transport în comun. "Numai bine", gândea el, avea timp și de o țigară. Și-a aprins liniștit țigara, și cu această ocazie avea timp să se mai gândească și la evenimentele din ultima lună... cât de mult se schimbaseră unele locuri, unele persoane, câte lucruri le lăsase pe ultima sută de metri, cum trebuia el poate să se găsească în Sfântu Gheorghe la acea vreme, sau la cât de mult decăzuse în ultima lună. Timpul trecea ușor când îți aduceai reproșuri, astfel încât nici nu a luat seama cum țigara lui se terminase, sau cum autobuzul tocmai oprea în stație.

Atmosfera din autobuz fusese întotdeauna interesantă, dar nimic nu se compară cu aceasta când afară sunt și niște condiții atmosferice destul de nefavorabile. Totul în jur părea atat de cald, de liniștit, de familiar, încât nu aveai cum să nu te simți ca într-un cămin, înconjurat de persoane amiabile, fie că mergeai până în capătul liniei sau numai câteva stații. Găsind un loc liber, tânărul îl luă fără ezitare, admirând dezlănțuirile naturii de pe geamul autobuzului. În mintea lui începuseră să se desfășoare tot felul de scenarii, se gândea cât avea să îl disprețuiască pe acel prieten dacă avea să întârzie, ce urma să facă zilele acestea, pentru că programul era foarte încărcat și aveau de stabilit multe... In fine, fel de fel de lucruri care veneau, lăsau o urmă de tensiune în suflet și apoi plecau la fel de ușor precum apăruseră, pentru a face lor altora noi. Atenția era total distrasă, absentă mai degrabă, la tot ceea ce se întâmpla în jur... Și totuși, un lucru l-a făcut pe tânăr să tresare... Ceva ce îi amintea de niște lucruri din trecut, de o persoană din trecut pe care credea că o lăsase în urmă...

La câțiva pași de el, chiar sub privirea pierdută în gol a tânărului, era un cuplu de adolescenți care se îmbrățișau și se sărutau cu mare tandrețe, ca și cum nu s-ar fi văzut de foarte mult timp. Nimic neobișnuit, cupluri de acest fel văzuse cu sutele prin tot felul de locuri. Însă, parcă acum ceva era diferit... Atingerile, pasiunea, dar mai ales inocența, dorința și lucrurile atât de mărunte îi aminteau de cineva din trecut, peste care chiar credea că trecuse de mult. Îi amintea de el și de acea persoană care nu îl merita, dar care totuși îl rănise destul de puternic... Ironic cum unele lucruri neînsemnate îți pot trezi atâtea și atâtea lucruri, cum te pot răscoli atunci când te aștepți mai puțin.
Se tot gândea... oare el chiar era singurul care crezuse, și încă mai credea în iubire, în sentimente sincere și în persoane, în alți oameni mai presus decât el?

Tânărul deja regreta alegerea... Patul de acasă i se părea acum mai cald ca niciodată, atmosfera de letargie i se desfășura ca ceva sublim, un sentiment greu de atins atunci. Alegerea fusese însă făcută, trebuia să se împace cu ideea...

Tot gândindu-se la lucrurile din trecut, protagonistul era să piardă stația unde trebuia să coboare... Ah, Modarom-ul se înfățișa ca un turn regal, o structură fortificată ce apăra centrul Brașovului de pericole. "Păcat că nu și de această vreme mohorâtă", gândea tânărul, așteptând ca autobuzul să oprească în stație și să își continue drumul. Ceea ce se și întâmplă, 3 minute mai târziu. Peste alte 2 minute, tânărul se afla la baza clădirii, așteptându-și prietenul, care, ca întotdeauna, lipsea cu desăvârșire...

Va urma...

Să renunți sau să lupți

Sunt un om plin de dileme... Încă mai am aceste lucruri, aceste întrebări, deși în ultimul timp am ajuns să cred că nu a mai rămas nimic din mine, din sufletul meu, distrugând totul, în frunte cu sănătatea, fără măcar să îmi pese. Poate din cauza lor nu reușesc de mai bine de o lună să dorm ca un om normal... în fiecare secundă creierul trebuie să preia fiecare informație, să o întoarcă pe toate părțile, să calculeze riscurile și metodele de evadare, și asta pret de câteva secunde, timp în care psihicul tău ajunge distrus, total nedumerit, dar departe de oboseală, pentru că nu îl poți stopa decât atunci când totul se rezolvă. Iar daca nu, atunci, surpriză, nu mai dormi.

Mă tot gândeam zilele acestea... Oare se merită să mai pui suflet în ceva în aceste vremuri atât de tulburi? Tu te consumi pentru cineva, pentru un sentiment curat, iar aceea/acela vine, îți întoarce toată lumea pe dos, apoi pleacă, lăsând însă acea mizerie pe care cu greu o cureți. Iar când te refaci, după un timp, trebuie să apară altcineva în viața ta pentru a face același lucru... Toate au o limită, nimic nu este infinit, iar din păcate, acest lucru se aplică și sentimentelor. Pierzi din ele prin fiecare relație sinceră de care ții, pe care încerci să o faci să meargă și se termină urât, astfel încât atingi un prag când practic nu mai ai ce face decât să dai înapoi iar și iar, pentru că știi că un șoc nou te-ar dărâma complet, pur și simplu nu ai mai face față și ai claca complet... Nu vreau să îmi imaginez ce s-ar întâmpla atunci...

Oare ce trebuie să faci, cum să procedezi? Să îmi spună cineva mai deștept, poate că eu sunt prost sau bătut în cap... să îmi răspundă printr-un comentariu aici, pe facebook sau în privat, să îmi trimită un mesaj pe telefon dacă are numărul meu, dar să îmi spună, ce este de făcut... SĂ RENUNȚI LA O PERSOANĂ, SĂ TRĂIEȘTI CU ACEST SENTIMENT, SĂ DEPĂȘEȘTI STADIUL, DAR SĂ NU ÎȚI PIERZI TOTAL SUFLETUL, SAU SĂ LUPȚI ȘI SĂ TE DISTRUGI, SĂ TE CONSUMI COMPLET?

Oare în ziua de azi, mai are rost să crezi în ceva, sau în cineva prea mult? Nu cred... Majoritatea oamenilor te dezamăgesc mai devreme sau mai târziu, aici depinde de tine cum accepți șocul... Dacă te așteptai la el, îl poți suporta ușor și în câteva zile poți fi la loc pe picioare, ca nou. Dacă în schimb ai avut atât de mare încredere în persoana sau persoanele în cauză, și primești niște vești, acele surprize nedorite, tocmai când simțeai că ești cel mai fericit, cel mai sus în aer, mai presus de nori, ei bine, acestea te vor coborî atât de jos, încât garantez că nu te vei opri la suprafața solului, vei avansa în neant și nu te vei opri... Poate îți vei aminti calea de întoarcere, poate te vei pierde în neant și cineva te va găsi și te va salva când te aștepți mai puțin, aceasta este partea a doua, un alt scenariu care diferă de la individ la individ... Oricum, este trist cum unii își bat joc de sentimente fără să le pese de persoanele pe care le distrug voit, cu rațiune, dar fără pic de milă...

La fel de bine, nici nu știu dacă mă voi lăsa vreodată de țigări. Sau dacă mai vreau acest lucru și îl consider prioritar... Mă întâlnisem azi cu o prietenă, și mă întrebase dacă mai fumez, și asta chiar în timp ce mă pregăteam să scot pachetul de Marlboro pe masă. Cum răspunsul nu își mai avea rostul, am spus "-Da, iarbă!". Și nu este de râs, credeam serios că voi ajunge acolo, tot făcusem tranziții de la LM Forward la Marlboro Light, iar acum Light si Roșu, dar în ritmul acesta în scurt timp cred că voi ajunge dealer de droguri. Cu țigările este o poveste mai veche, mă apucasem după o despărțire de cineva drag în preajma Crăciunului, destul de greu de suportat, mai ales în acea perioadă, renunțasem la ele după un scurt timp, pentru ca apoi alte lucruri să mă facă să le reiau pe la jumătatea lunii iunie, și de această dată în forță. O stare bună nu am mai avut de luni, dar deja mă întreb dacă mai vreau să le las, au ajuns o obișnuință, un hobby, o pierdere de vreme, bani și sănătate, dar suportabilă. Nu știu pe unde voi ajunge, sau unde voi fi peste câteva luni, dar cred că nu foarte departe...

Intrigi de culise

Urăsc oamenii care îi judecă pe alții... Cred că sunt printre acele "specimene" pe care mi-aș dori să le văd dispărute, sau cel puțin în lagăre de concentrare. 
Nu pot înțelege ce minte au aceștia, ce orizonturi restrânse, mai înguste decât însuși mintea lor ce nu pot răzbate peste momentele din prezentul apropiat, și nimic mai mult.

Poate că fiecare ne-am găsit cel puțin o dată la polul opus, adică am fost judecătorii și jurații, însă bănuiesc că majoritatea am depășit acel stadiu îngust din trecut, când nu puteam să înțelegem pe cineva și să începem să îl judecăm. Dar, dupa cum am spus, mulți am depășit acel stadiu. Dar nu toți...

De câte ori am spart câte un tipar, a trebuie să fiu musai judecat de către alții... Noroc că nu am dat doi bani pe părerea lor. De câte ori am făcut câte o tâmpenie, trebuia să mi se scoată ochii de către persoane cărora nu le păsa câtuși de puțin, dar trebuiau ei să o facă pe interesanții... Noroc că nu mi-a păsat niciodata, și încă nu îmi pasă.

Făcând aluzie la poza de mai sus, când m-am apucat de fumat, prin ianuarie, a trebuie să fiu criticat de multă lume, că nu este sănătos, că voi "crăpa" mai repede, că de ce, că eram exemplu pentru mulți (pe ultima am aflat-o și eu târziu, dar no, acum nu mai contează), etc, etc, încât îmi ieșeau pe ochi aceste critici, chiar daca nu aveau vreo importanță în fața mea, venind din partea lor. Când m-am reapucat, în iunie, din nou, aceleași lucruri... Foarte fain, trăiți în lumea voastră perfectă și lăsați-mă pe mine cu viciile mele.

Când mi-am evitat mulți prieteni pentru că nu eram în apele mele, din nou  a trebuit să se ridice anumite critici, în frunte cu eternul "Nu mai fii trist!", etc, etc, nu că ar fi fost treaba lor... Dacă erau așa cum se prezentau, și anume prieteni, mă lăsau în pace, cum le-am cerut, nu îmi cereau socoteală.

Iar acum, no, culmea ironiei... Am stat și am analizat aceste lucruri, am atacat acei oameni prin povestirea de față. Prin urmare, ce am făcut eu prin această postare, dacă nu să îi judec, să mă cobor la nivelul lor și să fac același lucru prin această postare?

Filosofie sau poți să pleci

Sunt un tip foarte narcisist si egocentric în zilele mele bune... Am făcut totul de aici să fie despre mine, fără doar și poate. Chiar și acum, când vreau să spun că am scris destul despre persoana mea și mă voi referi la altceva, sau pur și simplu vreau să mă scuz, tot ajung să vorbesc despre mine... Tipic.

Revenind la topicul "non-Alex", avusesem în ultimele zile multe discuții pe tema iubirii, cu persoane variate, unele pe care le cunosc bine, pe altele nu, personal sau nu, dar pe care îi consider mai mult sau mai puțin prieteni. Și bineînțeles că s-au schimbat foarte multe impresii, tema iubirii meritând încadrata pe deplin, alături de cea a filosofiei, a politicii și a religiei, drept teme pe care le poți aborda cu zecile de ore și tot să nu ajungi la un consens, fiind infinite prin motive pro și contro, de ambele părți. O adevărată bătaie de cap, ce să mai... 

Astăzi reușisem să am o discuție și cu prietenul meu cel mai bun, un tip cu un caracter sobru-meditativ, un filosof autentic în ochii mei, și ajunsesem, după discuții și discuții interminabile despre ce făcusem în ultimele luni, și la acest subiect delicat... Nu atât discuția în sine, cât tema, dar și câteva argumente m-au pus serios pe gânduri cu privire la unele lucruri...

În primul rând, de câte ori ai iubit cu adevărat? Și nu mă refer la obsesii, crush-uri sau doar pasiuni pentru cineva, ori acea atracție fizică superficială ( după cum spunea o prietenă bună, "trupul te atrage, dar mintea te face să rămâi sau nu" ). Prin urmare, dacă tragi o linie, de câte ori ai iubit cu adevărat? De câte ori te-ai pus ( sau mai bine spus, te-ai pus vreodată ) pe planul secund când venea vorba de ceva? De câte ori ai fost dispus să te sacrifici fără niciun regret pentru o anumită persoană, fie că a fost să fie lângă tine, sau soarta te-a îndepărtat și mai mult fizic, dar te-a apropiat și mai mult psihic? Ai avut vreo depresie în urma unei astfel de iubiri? Câte luni întregi ți-a luat să te refaci după aceste pierderi masive de sentimente? Câte lacrimi ai vârsat după aceasta? Sunt niște întrebări pe care ți le poți pune adesea, să vezi cât de mult "ai trăit" cu adevărat sau din contră, dacă se merită să fii trist după o persoană care a dat sens vieții tale și apoi a plecat, cu tot cu ea...

Nu în ultimul rând, este normal ca după aceea să nu te mai îndrăgostești, sau cel puțin să îți închizi inima, exact cum închizi calculatorul atunci când mergi să dormi, spre exemplu. Nu spun că este ceva sănătos, poți pierde multe, poate chiar persoane ce te meritau și care te puteau face fericit, persoane ce credeau în tine când nici tu nu mai făceai asta... Poți pierde prieteni, poți răni oameni, și vei vedea că nu rezolvi nimic, oferi doar un repaus sufletului pentru a-și cicatriza rănile, dar tot va fi sensibil, iar la fiecare înțepătură sau sentiment totul se poate deschide, poți pierde totul într-o clipă, cum nu ai crede... Din păcate, așa este viața, nu ai ce face... Când îți rupi un picior sau o mână, chiar dacă nu pe moment, dar în timp vei vedea că este mai sensibil/ă, și orice șoc puternic îți poate întoarce toată durerea, întreită... 

Pe această tema, Tudor Chirilă avea un citat care mă marcase la un moment dat... "Cred că inima mea este închisă pentru renovare. Nu mai încercați. Lucrătorii se mișcă greu, românește. Fură la materiale, sunt leneși. Nu știu cât va dura..."

În fine, am încercat să nu îl fac despre mine, nu știu cât am reușit. Asta rămâne la aprecierea voastră... Încercând să schimb aerul, imaginea următoare se adresează tuturor care are o zi proastă... :)

Despre zombie și melci

Este o ceață pe care ai putea să o tai cu cuțitul... Peste tot doar nuanțe de nonculori, un gri persistent care te face să te simți ca într-un film vechi pe care îl urmăreai mai demult... Prin acest tablou destul de morbid apare prima persoană ce merită menționată, pentru că până la urmă este și singura din peisaj, deci nu e deloc greu de remarcat...un... zombie! Da, exact, ai auzit bine. Un zombie, o ființă ce face lucrurile inconștient, fără să le mai dea atenție sau fără să se mai concentreze pe ceva anume... O ființă fără rațiune. Sau cel puțin în aparență. Motivele pentru care a ajuns așa sunt ale lui, are tot dreptul să facă asta dacă prin această manieră atinge autodistrugerea mult-dorită. Trebuie apreciat efortul, nu e ușor să ajungi în această stare, sau să îl induci și să îl aplici prin diferite chestii... 

Nu mă înțelege greșit, este greu să ajungi acolo, foarte greu... Dar ce este și mai greu decât să ajungi acolo, dacă nu chiar aproape imposibil, este să ieși din asta... Pentru a ajunge până la acea extremă, nu este nevoie decât de câteva lucruri ce să îți strice starea, să mai vină altele, apoi lucruri din trecut să îți apară în față și să te lovească bine de tot, ca și cum ar vrea să te trezească din visare, când de fapt nu fac decât să te ducă în lumea interesantă a nonculorilor, ce nu merită încercată, serios. Nu e nimic plăcut de văzut, recomand Disneyland. Revenind la rețeta magică, după câteva lucruri mai greu de digerat, se adaugă câteva lingurițe de durere, si un praf de remușcare pentru aromă. Apoi merge servită cu multe nopți fără somn, cafea și mai ales țigări dubioase și amare despre care poți jura că ar fi iarbă, toate cele amintite mai sus inducând o stare foarte neclară cu privire la starea de spirit, o buimăceală totală cu privire la ce zi este, ce faci, ce este etic sau nivelul de implicare/cât de mult îți pasă, fiind ceva ce se repetă mereu din cauza continuității zilelor și nopților, dar cel puțin sentimentele sunt diminuate considerabil, deci e mai ușor de suportat. 

Singurul avantaj pe care îl are statutul de zombie.

Ai fost?

Ție îți vorbesc. Exact, ție, celui căruia citești aceste rânduri... Ești mulțumit cu tine? Ești mândru de tine? Ai avut momente pe deplin fericite în viață? Nu te întreb degeaba, însă în vremuri tulburi ajungi să îți pui la îndoială toate gândurile, începând cu existența însăși.
Ai fost vreodată atât de nervos încât să tremuri fără să știi de ce, când totul părea cel puțin în regulă, pentru că totuși perfecțiunea este supraapreciată, dar oricum nici nu mai este la modă... Ai fost atât de nervos încât să fumezi țigări peste țigări și să bei cafele numai ca să îți oprești acest sentiment, sau cel puțin să îl diminuezi? Eu da, și chiar azi am avut una de acest fel, greu de explicat, dar nu voi sta să îi caut motivul, cred că l-am dibuit după câteva secunde...

Ai fost vreodată atât de dezamăgit încât să îți dorești să nu te fi născut? Să îți calci pe orgoliu si pe una din frazele tale preferate, "Fără regrete"? Poate da, poate că nu, depinde unde te găsești cu nivelul de fericire în acest moment... eu cu siguranță am vrut cele de mai sus, mai ales în ultimul timp...

Ai fost vreodată dezamăgit de toți și de tot ce se întâmplă în jur? Ai ajuns de la prea multă atenție la o indiferență acută, un punct în care să nu îți mai pese de nimic, începând cu tine? Știind cu bună intenție că te distrugi singur prin felul de viață din ultima lună, dar să nu îți mai pese deloc? Experiența este bună, o poți folosi ca model de viață, ca exemplu, doar să știi când să te oprești, să pui stop sentimentelor și acțiunilor tale atât de dezlănțuite care te pot distruge cât ai clipi...

Ai fost vreodată cu adevărat la pământ, să ai idee "cu ce se mănâncă" și ce înseamnă? Dacă da, probabil cunoști sentimentul și îți dorești să nu îl mai trăiești vreodată, cât timp vei exista, pentru ca nici o altă durere din lume, fizică, psihică sau sufletească nu se poate compara cu așa ceva...

Dacă nu ai trecut, felicitări, ești un om fericit. Dar te rog, te implor, taci dracu' și nu comenta ce nu înțelegi, nu îmi spune nimic despre asta sau cum ar trebui să mă simt, dacă nu ai avut-o și nu ești conștient de faptul că o astfel de gaură din suflet nu se acoperă...poate niciodată, sau cu greu... Pentru ca urmatoarea proastă, vită idioată sau cum vrei să o numești, ori probleme mici dar care se adună, să o redeschidă cu mare ușurință...

Îmi cer scuze dacă am făcut textul prea filosofic și ți-a provocat o migrenă; orele din noapte, cofeina și drogurile au acest efect și sunt de vină...