Powered By Blogger

joi, 4 septembrie 2014

Ea, doar ea...

O iubesc. Iubesc ceea ce suntem, ce am fost și ce încercăm să fim. Aș putea spune clișeic că în fiecare zi mă îndragostesc de ea, sau că în fiecare zi o iubesc tot mai mult, dar nu se poate, pentru că deja nivelul maxim a fost atins și nu se poate mai mult de atât. Dar pur și simplu o iubesc. Felul ei de a fi, naturalețea în gesturi, frumusețea ei pe care din păcate o trece mult prea ușor cu vederea, zâmbetul ei, ce ar putea muta munții din loc și ar face și cel mai mare iceberg să se topească, inteligența cu care știe totul înainte ca eu să spun ceva, maniera de a gândi la fel (și ha, se spune că nu există telepatie sau suflete-pereche), telefoanele și mesajele, ce ar acoperi kilometri de cuvinte și sentimente, sau tachinările dintre noi, mereu atât de infantile față de cei din jur, dar nu și pentru noi, care fac parte din Universul nostru, înțeles numai și numai de noi.



O iubesc. Nu am nevoie de ani ca să știu asta sau să o spun, o știu, o simt, o spun tare și răspicat, dar și foarte des, ca să nu uite că cineva o iubește cu adevărat și ar face orice pentru ea, iar asta nu pentru că i-aș fi dator, ci pentru că pur și simplu ea este Universul meu, tot ceea ce conteaza. Pur și simplu o iubesc.

O iubesc. Felul în care încearcă să îmi poarte de grijă și culmea, chiar reușește de minunte, salvându-mă o dată, iar de atunci fiind alături de mine, ghidându-mi fiecare pas cu mare atenție pentru a nu călca din nou greșit, devenind din cea mai bună prietenă o iubită perfectă dar și îngerul meu păzitor, de care nu pot ascunde nimic. Întotdeauna va ști fără să spun ceva, ce lucruri au mers prost și ce manieră de a le rezolva putem pune în aplicare. Pur și simplu o iubesc.



O iubesc. De fapt nu... Gândindu-mă mai bine, o ador, este cea mai minunată persoană, una pe care nu aș vrea să o las să plece niciodată din viața mea... Nu mi-aș ierta-o niciodată dacă aș pierde o asemenea ființă mirifică, fiind ceva de neînlocuit, și probabil că nu aș vrea să continui viața fără ea. Pur și simplu O IUBESC...

marți, 2 septembrie 2014

Trist...

Viața este o călătorie nesfârșită către durere. Egalitățile nu se aplică aici, pentru că mereu după o fericire imensă vine o tristețe pe masură, dar viceversa niciodată. Trist... dar adevărat. 

Nu mai scrisesem de mult, pesemne am fost fericit, sau am avut o stare relativ bună. Iar după ce am avut parte de o fericire, trebuia să vină și cutremurul care să mă înghită... Cred că nimic nu este mai trist decât să te simți singur atunci când ești înconjurat de oameni, sau în alt caz, mai singur ca niciodată într-o relație... Trist...dar adevărat.

Toți am avut problemele noastre în relații, certuri, argumente și alte lucruri... Dar cred că cel mai dureros lucru din toate este când sentimentele îți sunt luate în glumă, te lovești de un zid, de o baricadă din partea celeilalte persoane, care îți întoarce absolut toate cuvintele împotriva ta și te rănește cu cele mai simple negații sau indiferențe... Trist...dar adevărat.

Când ai fost de atâtea ori pe marginea prăpastiei și ai scăpat miraculos de toate, când o dată te-ai și dus de bunăvoie către acea margine și 99% ai fost sigur că te arunci (1% a contat în condițiile în care o înmormântare în prima zi a anului nou, când toți sărbătoreau acest lucru, era un lucru pe care nu îl puteai oferi unei familii), era logic să alegi mult mai atent. Și totuși, niciodată nu știi acest lucru. Trist... dar adevărat.




Oricum, nu este bye, întrucât nu este încă un testament. Nervii nu mai sunt acolo, acum nu mai este nicio sărbătoare, deci nicium impediment. Trebuie să pornesc în căutarea jucăriilor ascuțite.

Iar pentru că nu sufăr de cancer (cea mai urâtă moarte posibilă), există variante alternative de rezolvare. Nu este trist, și nu voi comenta veridicitatea.